Câștigătorii concursului Peregrinări, ediția a XIII-a, Dublin, 2020
Locul I – poezia nr. 14 – pustiu, autor Liliana Negoi (România) – premiul: 240 euro + publicarea unui volum la Itaca Publishing House
Locul II – poezia nr. 1 – Penumbră, autor Camelia Buzatu (România) – premiul: 154 euro
Locul III – poezia nr. 16 – Așa a venit ea, autor Alexandra Firiță (Italia) – premiul: 86 euro
Mulțumim tuturor participanților!

  1. Penumbră, autor Camelia Buzatu (Moțăței, Dolj)

    Prea mulți salcâmi și plopi s-au împins în întuneric,

    prea multe cântece ale păsărimii moarte pe ramuri,

    în casa noastră penumbra mirosea a doctorii,

    stafiile-și croiau rochii de ceață.

    Timpul îndoit,

    singura mea zestre,

    așteaptă pe dulapurile vechi,

    odinioară-l purtam pe brațe ca pe un fulg,

    acum doar îl mai ning din degete

    cu straturi de uitare.

    Mi s-a urât între zidurile străvechi ale acestei lumi,

    aștept să mă duci departe de marginea singurătății,

    într-o epocă pierdută

    în care rațele și pescărușii

    își depun ouăle sub pragul dimineții,

    să mă așezi într-o casă-puț,

    deasupra să am cerul în cuburi,

    mult mai repede te îndestulează un fruct mic

    decât grădina întreagă.

    2. Copil al timpului, autor Ionel Anghel (Canada)

    Eu sunt un copil al timpului,

    în spatele ochilor am cerul și apa ploii

    îmi mângâie părul în fiecare dimineață,

    Cresc păsări în piept și le dau zborului în fiecare vis, în fiecare noapte,

    în fiecare nor am pus o dorință de zori și răsărit,

    dar luna îmi surâde gingaș și îmi lasă stelele să mai coboare o treaptă spre sufletul meu, spre umbra mea care se îndoaie, se împletește cu frunzele verzi, dar și cele moarte de dorul unui anotimp, rămân și plâng lacrimă după lacrimă, secundă după secundă și așa, veac de veac mă adun în mine însumi ca într-un zbor de icar atras de lampa nopții, a nopții unde doar gândurile mele nu au somn și îmi numără respirațiile, împărțindu-le în secole,

    și apoi în milenii și apoi în sori și stele.

    Adorm, dar somnul meu mă renaște de unde am plecat și îmi ridic brațele spre timp, îmi las gândurile să zboare ca și cum eu sunt zbor și vis și poate conjugarea la timpul trecut: eu visez!

    Mai mult ca perfect devine o umbră și uneori o durere, dar o țin în mine, o voi îngropa într-un câmp de flori și fructe dulci

    unde te voi aștepta cu fiecare răsărit de lună plină, plină de mine și de gândul tău,

    o ființă neființă din negând întrupată doar să mă săruți pătimaș când sunt trist și plâng după păsări.

    Sunt un copil și încă mă dor încheieturile de trecerea ta, tată, un fiu rătăcitor căutându-și inima în trupul tău, mamă, un părinte de vânt și poate uneori de cuvânt,

    dar uitat și obidit de trecerea mea prin mine.

    Îmi sunt timp și poate trup de ce nu am putut fi și speranță.

    Dar totuși mă renasc în trupul vostru, ca să rămân același,

    al vostru, un simplu copil al timpului.

    3. PEREGRINĂRI…, autor Florina Turugă (Belgia)

    Din țară tu de ai pleca

    Ce-ai lua cu tine în bagaj,

    Ai mai privi în urma ta

    Și cui ai spune “Bun-rămas”?

    Și ce valiză ai alege

    Să-ncapă-o viață de trăiri

    Să iei și lacrima ce plânge,

    Regrete, doruri și-amintiri.

    Ți-ai cumpăra și pungi vidate

    Ca să-ndeși vise și suspine

    Și să le duci apoi departe

    Pe toate să le ai cu tine?

    Atunci când ai păși în zare

    Cu ce picior ai vrea să calci,

    Țe-ai mai gândi la ziua-n care

    Îți va fi dat să te întorci?

    Dar, dacă te-ai împiedica

    Și-n drumul tău ar fi un lemn,

    Să pornești iar, ai mai putea

    Sau ai crede că e un semn?

    Un pic de ai privi în spate,

    Ai mai găsi curaj să pleci

    Sau te-ai ascunde bine-n noapte

    Oare mai ai timp să alegi?

    …………..

    Iată c-a venit momentul,

    Te cheamă-n zare viitorul

    Pășești în grabă, calci trecutul

    N-ai vreme să petreci cu dorul.

    Ceasul confirmă: “Este timpul!”

    Te-ndrepți spre ușă tremurând

    Pașii nu vor, te-mpinge vântul

    Pe prag îți lași ultimul gând.

    Afară te lovește frigul

    Toamna în doliu s-a îmbrăcat

    Aerul rece dă cu biciul

    Ți-arată că faci un păcat.

    Mașina-așteaptă să te urci

    Pe jos frunzele sunt căzute

    Cu-amărăciune-ncerci să strigi

    Dar sunetele-s toate mute.

    Te resemnezi, durerea tace

    Vântul îți suflă-n ceafă șoapte

    Iar timpul liniștit întoarce

    Cu măiestrie ultima-i carte.

    Grăbit te-ndepărtezi de frați

    Și traversezi orașe, sate

    Lași munți și dealuri și copaci

    În urmă se târăsc regrete.

    La vamă… inima te-apasă,

    Vameșii nu-s cardiologi

    Ei doar actele-ți controlează

    Și nu le pasă de ce pleci.

    Pe-autostrăzi te rătăcești,

    Norii își iau avânt și tună,

    O rugăciune-n gând rostești

    În limba ta: limba română!

    Mașini gonesc pe lângă tine,

    Gâtu-ncordat ți se rotește

    În spate, soarele apune,

    În față… viitorul te primește!

    Și-n suflet lacrimile-ți curg

    Afară plouă, plouă, plouă…

    Se-aud parcă și pietrele cum plâng

    E semn că ai ajuns în lumea nouă.

    – Hai, mergi de intră-n noua casă!

    De ce ți-e frică să cobori?

    Pașii nu recunosc că au ajuns acasă,

    Vor să le amintești că azi nu este ieri!

    – Nu te-ndoi, să mergi tu știi deja

    Acum mulți ani ai învățat,

    Când te ținea de mână mama

    Și tu-i zâmbeai nevinovat!

    Pășești cu dreptul, sufletul pare chinuit

    Ochii aleg să se ridice-n zare

    Cerul se-ndură și-ți șoptește blând:

    – Acceptă: “Viața e PEREGRINARE!”

4. Și dacă lumea s-ar opri…, autor Simona Gânj (Belgia)

Și dacă lumea s-ar opri

O secundă din dansat pe sârmă

Lină, ghimpată sau pur și simplu întinsă,

Poate ar fi un strop de calm și odihnă.

Oamenii nu ar mai fi setați

Pe modulul acrobații extreme.

S-ar așeza între cei doi vajnici copaci

Ce susțineau firul existențial și, implicit,

Pe toți cei ce își testau limitele la nesfârșit.

Copacii nu ar ști ce să facă

Cu trunchiurile lor golite de esență

Ar privi haotic spre cer și pământ,

Către nori suavi și pilduitoare păsări,

Apoi spre oamenii ce i-au eliberat de eforturi.

După o scurtă meditație,

Și-ar răsuci trupurile definitiv spre soare

Cu toate ramurile întinse către el,

Și-ar vedea liniștiți de văzduh și zare,

Iar oamenii de la rădăcina lor

Și-ar lua o pauză binemeritată și nesperată

De vorbă, respirație și agitație.

Și-ar lipi urechile avide de pământ

Și i-ar asculta inima ascunsă cum bate

Mai aproape, mai departe

Mai sonoră, mai tăcută…mai aproape.

5. Noapte de Vară, autor Cristina Ardelean (Canada)

Cerul Nopții de Vară,

Ca o Semeață Ne’mblânzită Sacră Fiară

Cu corp de tăciune sfârtecat de-ascuțiș

De suliți mulțime, în negru hățiș…

Ci unde-i e carnea străpunsă, se cerne

Lumină de-argint cu reflexe eterne

Venită din suflu lăuntric de Fiară,

Ce vie-a rămas, n-a voit ca să piară.

În liniștea Nopții auguste de Vară,

Cu salbă de crini, frunziș verde tiară,

Cu ochii-n Înalt, adâncită în iarbă,

Aștept Nemurirea în Ea să mă soarbă.

6. MESAJ  DE  VACANȚĂ, ÎN PROZĂ ȘI STANȚE, autor Melania Rusu Caragioiu (Canada)

Poem din epigrame și catrene plimbate, cățărate și aglomerate,

,,CU TRANSCANADIANUL CA SĂ-MI ASTÂMPĂR ALEANUL”

PREAMBUL

Din TRANSCANADIAN, pozând ereți,

Petrecând trei zile -n tren,

Privind afară prin marii  pereți,

Nu am croit nici măcar un catren.

Tot mi-aminteam de mocănița noastră

Ce gâfâia trăgănd vreo doi bușteni,

Ce zmeu turistic ar fi ea pe coastă,

De-am mai avea cugetul din…  moșneni…

CĂLĂTORIA   CU TEAMĂ,

CE-A  AJUNS   ,,DE PANORAMĂ”

Mă întorc în amintire

Către o clipă, doar, de vară;

A fost doar o amăgire

Ce m-a-adus la para chioară !

Dacă duci lipsă de aer

Pleacă peste continent,

Debursezi un cont, de fraier,

Pe-un ozon, ca aliment…

De la geamul ondulat

Am privit spre ceru’ –nalt,

Spațiul îmi părea umblat

Și-auzeam cântec de psalt…

Tot cădeau câteva stele

În brațe la astronomi;

Erau mari sau mititele,

Când reci, când cu feromoni…

Cântă tenul cânt de roți,

Când te-adoarme, când te saltă…

Noaptea dorm aproape toți;

Tu gândești ce-ai lăsat… baltă ?

Ai scăpărat aparatul

Filmând tot ce vezi în cale,

Câteodată faci păcatul

Și-ii faci poză… dumisale…

Când îți iese-n cale-un urs,

Decât să-l împuști, mai bine

Ascultă al legii curs:

Și împușcă-te pe tine !

Stâncile golașe ascund

Nestemate prin ravine;

Te-ademenesc  furibund,

Faci tu, sau ele fac crime ?

Lacul colorat în verde

Stă ca ochiul de balaur;

De te-afunzi în el te pierde :

Are vrajă, n-are plaur !

Când privești către genune

Din înaltul viaduct,

Toate par clăbuci de spume,

Iar tu respiri…  întrerupt !

Să–mparți vremea -ntre prânzuri

Printre parcuri, munți și brazi,

Ai dori timpul să-l spânzuri

În mereu ,,ziua de azi” !

Când îl vezi citind o carte,

Plictisit de drumul lung,

Te întrebi ce fel de arte

Pân’ la nasu-i nu ajung…

Printre munți, orașe pure

Se presară cât e zarea;

Au hotar stâncile sure;

Pentru tine ? Pâinea, sarea !

Când ai coborât, în fine,

Într-o haltă cu un ceai,

Îți simți fibrele din tine

Bătucite cu un mai…

Dai fuga la băcănie

Să mai iei un suvenir :

Un ac, o năzdrăvănie

Și gândești ,,ce chilipir !!!”

Să tot mergi încet pe șine

Într-un cinematograf,

Cu priveliști când blajine,

Când ne mai…de te fac praf…

Ai ajuns  la Pacific !

Fuga ! să prindem o plajă !

Prinzi altceva, sau nimic;

Altul te prinde în mreajă…

Când șezi pe o buturugă

Veche de sute de ani,

Ai uitat și de păstrugă

Și de țâri și de …golani…

Te încurci  în neagra algă,

Drept plocon de la ocean,

Dar te țini bine de halbă,

Să nu-i scapi nici un mărgean…

Te joci în nisipul  fin

Și prăjit la foc de plită,

Măcinat  diamantin,

Calitate, nu… pirită  !

Te alintă vântul molcom

Din oceanul liniștit

Simți mereu parfum de Lancom

Și un dor de-un țărm  iubit…

*

Pleci apoi pe căi alpine

După înspirație,

Dar nu ști dacă va ține

Udă-n  transpirație…

Stai în rând la teleferic,

Sari într-un vagon din cerc,

Să te urce-n pisc feeric…

De stupoare rămâi… berc !

Rămas de olimpiadă

Podiumul mă îmbie,

Fac o poză să mă vadă

Toți, când îmi fac… panoplie !

Mi-ai  trimis în grabă-o știre

Scrisă aproape ilizibil,

Ca-n vremuri de tibișire;

Ești ori vechi, ori ești teribil  ?

***

ÎNCHEIERE cu… PRECĂDERE:

Într-un septembrie 2014

Vezi ceruri, vezi și morminte,

Tot ce este viu și mort,

Dar îți rămâne în minte

Restaurantul din port !

7. Dedublare, autor Nușa Chibici (Spania)

Printre flori m-aș risipi, uneori

Când clipa de oboseală se prelinge pe frunte.

Așa, neștiută, te-aș surprinde în spațiul

Dilatat dintre secunde:

Un ochi, aripă transparentă

Lovind aerul ușor,

Altul corolă înmiresmată de flori,

Tresărind a întâmpinare:

Când fluture în palma ta, grea,

M-aș simți,

Când parfum.

 

8. Dragoste eternă, autor Nicolae Dumitru (Constanța)

Dorm îngerii noştri, senini,

În iatacul tău de fecioară

Iar tu de gâtul meu te anini,

În decorul luminii de seară!

Îngenunchem, amândoi, pe-un altar

Pe care-au îngenuncheat generaţii…

Conduşi de al nostru vechi avatar,

Aici am revenit, etern, dinspre spaţii!

Devine noaptea tot mai adâncă

Şi-adânc se scufundă în ochii tăi…

Eu mă transform într-o stâncă,

Pierdută pe-ale tale tainice văi!

*

*            *

Pe această mică planetă celestă,

Acum nu eram numai noi doi!

Erau miliarde, o mulţime modestă,

Şi aceştia se iubeau ca şi noi!

9. Mătasea iluziei, autor Tori Branca (Craiova, Dolj)

Mintea mea ațipită se învăluie în mătasea iluziei

mirajul brațelor tale mă toropește.

Buzele mele caută urmele buzelor tale

gustul merelor coapte în dulceața săruturilor.

Picură toamna în mine sunetele frunzelor când se desprind

mă înec în lacrima neplânsă,

mă sufoc cu suspinele înghițite în ciorchine,

mă afund în rătacirea trupurilor îmbrățișate,

ridic capul și mă uit ca într-o fântână cu ochiul apei în cer

marginile ei îmi ating genele.

Arsă de sete, trag găleata cu apă și ridic pe cer în cumpănă luna.

 

 

10. nimeni

 

11. Portretul Artistului la Vârsta Potrivită, autor Igor Ursenco (Anglia)

Peste obrazul pleoștit al lui Napoleon și intestinul gros al Dinastiei

Rockefeller întind aceeași piele elastică

zilnic. Imaginea Fotoshopată a Lumii e himenul

benefic ce mă protejează de la descompunere,

menținându-mă în Circuitul Ecologic. Încă pot anula pe Amazon

Delivery comenzile de enzime revitalizante

înbuteliate în Tibet pentru colonul sensibil

al castelor și ideologiilor oficiale. Previn cum pot

afilierea automată Partidului Diabeticilor odată ajuns

la Vârsta Decisivă a Ireversibilității: onorat să fiu chiar eu

Pirotehnicianul pe resturile de jar aruncând

pelicula ce-o tot caută fiecare Regizor

ambițios la Început și Sfârșit de Carieră. Creatorul

căruia îi face trebuință Frumusețe Impecabilă

și Ochi albaștri-albaștri

pe Prim-planuri să moară până și Hollywoodul de invidie

 

 

12. doar să mă înec, autor Valeriu D G Barbu (Italia)

m-ai smuls din liniștea unui nimic

pretinzându-mi asumarea

celui care bate cuie aiurea-n pereți

mută poarta

aduce pâinea pe masă

rupe stinghiile patului

și dă nume

eu voiam doar

să mă înec în secunda unei priviri

și apoi să devin ninsoare

să acopăr cu buzele mele

urmele pașilor tăi

căutându-mă

în orice bărbat

 

 

 

13. glosă, autor Eugen D. Popin (Germania)

 

când nu mai ai putere

să te privești dincolo de oglindă

și ai senzația că urci în timp ce cobori

când nu mai înțelegi cum de taci

de vreme ce cuvinte îți stau dinainte

e fără îndoială

timpul

să faci un pas în spate

să-ți tai mâneca

și să pleci

dar o asemenea etică

presupune să accepți dezamăgirea

și slăbiciunea masculului

înșelat de el însuși

în credința că totul începe

și se termină în pat

femeia

care e și ea

până în cele din urmă

totuși un om

cu inimă

cu rațiune

firește și sex

dar care

vede lumea din jur

pragmatic

în culori primare

între eu

și de ce vreau

principiu care

s-a dovedit aproape perfect

spun aproape

pentru că și femeia

are slăbiciunile ei

care ard pe dinlăuntru

mocnit

între nevinovăție

și vinovăție

când vei fi înțeles

motivul pentru care

cel veșnic din tine

dă deoparte amăgirea

neîncrederea

emoția suprimată

lasă atunci

fără întrebări

clepsidrei

ce-i dintotdeauna al clepsidrei

14. pustiu, autor Liliana Negoi (Moșteni, Giurgiu)

soarele ţipând pe umerii toamnei

sparge umbra cuvintelor în cioburi –

azi/ mâine/ ieri

pe sub pielea timpului nu mai e loc de aşchii –

nici de sare

îmi ascund galbenul din ochi

printre baloane de săpun mirosind

a pelin sau levănţică –

sufăr de icter oniric şi nu mă-ncumet

să muşc din acumul dezarticulat

pe cărare curg convoaie de sărbători neţinute,

tăcând steril – se-agaţă ciorile

de poala cerului – “vine iarna”, şopteşti,

dar eu nu mai cred

nici în vorbă, nici în loc, nici în durerile ascunse

ale clipelor şchioape alunecând

pe la încheieturile lutului

brodat cu spaime, negrul zvonurilor

stă broboadă gândului – când/cum/cine

e satul gol şi plâng gardurile

cu ochii lor putrezi,

e drumul spart ca o cană veche

a cărei toartă

deszăvorând cerul

a lăsat toată lumea

să se prelingă în ţărână

15. SĂ NU TE CLATINI CÂND NU VOI MAI FI, autor Ioan Potolea (Anglia)

— Să nu te clatini când nu voi mai fi,

În vântul ce va smulge paltini din oglindă –

La geamuri, petunia se va auzi!

Vei bâjbâi în noapte, vei rătăci în zi

Și deznădejdea vei lăsa să te prindă;

— Să nu te clatini când nu voi mai fi!

Neprihănirii , searbăd, anii nu-i jertfi,

Dă bucuria , trupului – merindă.

— La geamuri, petunia se va auzi!

Fluturi de fier pe drum vor cerni,

Va ninge-a uitare la tine în tindă;

— Să nu te clatini când nu voi mai fi!

Ci plozi de lumină, iubind, vei plodi –

Să vestească la uși, să cânte-o colindă

— La geamuri, petunia se va auzi!

Dar nu voi veni cum m-am dus; nu jeli!

Nu-nvie în cer spânzurații de grindă…

— Să nu te clatini când nu voi mai fi!

La geamuri petunia se va auzi.

16. Așa a venit ea, autor Alexandra Firiță (Italia)

Ah, metafora
dulcea mea otravă, dulcele meu chin
ce-mi curmă neliniştea din ceru-mi albastru de tül.

Aşa a venit ea, cum o flacară vie,
îmbrăcată toată în alb ca o îngeriţă
a început să mă răsucească de pe o parte pe alta

ca pe un ziar vechi şi mototolit.
Mă desfăcea de strânsoarea unui pumn neînvățat

cu veştile triste şi-mi netezea toate dungile

cu mâinile ei ca doi lujeri de crini.
Avea o acvilă desenată pe frunte
mirosea a poftă de viaţă şi a eter.
Aş fi întrebat-o cum o cheamă
dar limba îmi era ţintuită de gerul din spatele ferestrelor

tatuate cu flori transparente de nori
reuşeam doar să o ferec înlăuntrul retinelor mele amorfe
aşa cum în cutia ei fereci vioara după lungu-i concert.

Oh, metafora, dulcele meu chin, dulcea mea otravă

ce-mi destramă absenţele, rătăcirile, prezenţele

ce-mi distilează esenţele.

Aşa a venit ea, cu paşii uşori ca un duh,
cum o ceaţă m-a purtat în caleaşca-i de fum
m-a dus în departele-i land, rob
în al timpului infinit joc.
Atunci focul din mine s-a dezlănţuit
cotropindu-mă ca o oaste păgână dedată la jafuri.
Să o prind într-un valţ aş fi vrut
dară ea m-a atins cu aripa-i de fum fâl-fâl

şi mi-a crescut peste inima-mi o altă inimă
şi inima-mi nebună a tresăltat în lumină

cum acvila desenată pe fruntea-i de fildeş.
Aş fi vrut să-i dau un nume să-i povestesc

despre toate acele tăceri
ce-mi creşteau în suflet coloane de cuvinte

nu ştiu de unde venite
să-i susur cu vocea vântului şi a ploii şi a cerului

şi a mării bucuria de a o fi întâlnit
să-i mângâi surâsul şăgalnic cu aripele nefiinţei

şi să o înduplec să rămână cu mine

prin toată acea urzeală de tuburi cu care mă asediase
o vedeam doar în picăturile rotunde

translucide ca nişte lăcrămi
ce se scurgeau sacadat din săcuţii de plastic

agăţaţi în înalt, simțeam cum mă invadează

cu tot acel lichid incolor cu miros de eter

de migdale amare şi mătrăgună cum îmi desenează

tot arborele de sânge înlăuntru-mi cu lumină.

Ah, metafora, dulcea mea
îngeriţă cu mâini fermecate şi surâs de crin

cheamă-mă tu, în imperiu-ţi de fum.

17. CÂT MAI AM DE UNDE MURI, autor Aurel Dico (Baia Mare)

Mor în fiecare zi;

mă  suport câtă vreme

mai am de unde muri..

Lacom din fire, nu-mi

ajunge porția zilnică

de murire – căzută

cândva, prematur,

din netrăita nemurire.

Îmi strecor brațul

prin pereții de umbră

ai zilelor încă virgine;

le fur secundele

de pe rafturi, toate,

încă ne-tic-tac-ate,

încă nerespirate,

încă necolorate..

Când băierile inimii,

sunt pline, mă apuc

la strivit secunde:

una cate una,

vertiginos, până la os,

între bătăile ei

de carne sonoră,

sălbatică, nudă,

la viteza de mii de

tic-tac-uri pe secundă.

Mâna hoață o furișez

în neștire, mai departe,

mai departe,..

până când, din zilele

încă nerăsărite,

de savurat, nu-mi mai

rămâne nici un strop

de murire;

până când, pentru viitor

nu mai am nici

”un singur.. dor”.

Mă mai suport, așadar,

făcând pe verticalul,

în fiecare dimineață,

câtă vreme mai am

de unde să dau

la schimb, lungime

pe lățime de viață.

18. Stins, autor Abel Ierneanu

Dacă lumea ar fi la un pas de sfârșit, liniștit aș împinge-o cu un zâmbet ascuns,

iar odată cu ea ar sfârși întrebări și condiții umane fără răspuns.

Mă bucur deloc, investesc prea puțin în mirosuri de drumuri decolorate

căci și eu, dar și tu, dăinuim spre nimic, încercând să trăim amintiri adorate.

E un joc fară miză și o luptă prea lungă pentru o viață, poate chiar două,

căci fricile nasc zilnic coșmaruri la fel cum și zorile zămislesc frig și rouă.

Conștient de nimicul pe care-l cunosc, întorc pietre în albii de timpuri secate,

iar nisipul ce-l poartă drept pat povestește șiroi de blesteme și nopți fermecate.

Eram curios de vei spune ceva… mi-a trecut. Acasă, la mine-n cutie,

încerc să transform din pulsul ce-aleargă un simplu cuvânt într-o dinastie.

Sunt un prost fiindcă sunt. Doar atât. Ce ușor mi-ar fi fost să privesc printre gânduri

și să las nori de ploaie să mă îngroape, ca o mumie în rânduri de scânduri.

Nu se trădează nimic dar se simte în aer un iz de trădare fină,

depărtare citită în vene subțiri, curgând agale în rol de morfină.

Sunt roluri multiple lăsate pe liber, lăsate să curgă în văi secetoase,

adunate-n altare cu câteva cranii și pereți construiți din minciuni veninoase.

Se-ntelege mereu mai nimic de la sine, mai ales când tăcerea se rupe de stele,

iar de nu mă-ntelegi mai ales când eu tac, ce ai vrea să-ntelegi din cuvintele mele?

Când ți-am spus că nu sunt, ai crezut că nu știu și că tu exiști să mă pui pe picioare

neștiind că-ncercând să arunci cu lumină, pentru umbra de mine e otrăvitoare.

E mai greu. Fix acum… acum când din lume se devarsă ospiciul.

Probabil mi-ar fi mai ușor să sugrum în aceeași strivire și visul și viciul.

Curat nu voi fi și nu pot pretinde, însă pot să-mi promit cumpătat că voi frânge

acel eu ce privește. Iar de sub piele, tatuaje voi rupe cu tot cu sânge.

De-aș putea să mă-ntind printre fire de iarbă, pe sub câteva rânduri bătrâne de munți

până când tot ce-i alb se va stinge pe veci și-al meu nume uscat vei uita să-l pronunți!

De-ar fi să nu fiu nici trecut, nici prezent iar viitor cu atât mai puțin!

Poate atunci vei gusta dintr-un palid albastru zăpada căzută din cerul senin.

 

19. Cuceritoare, autor Ioan Ganga Pahon (Suceava)

 

Priviți-vă

bine

și cu răbdare,

în voi

înșivă

până vă vedeți

cine sunteți

și nu pe altcineva,

și nu pe altcineva ;

cum se uită

zilele în zile

și nopțile

în nopți

și mărul

roșu

și copt,

în sămânța lui;

și tu

în ochii mei,

iar eu

în marea

ce se alină

de genele tale,

arcuite

și mișcătoare

ca pământul

albastru,

pe care calci

desculță,

cuceritoare…

 

20. Cineva spunea, autor Olivera Stoianovici (Belgia)

Cine zicea că ploaia e urâtă …

chiar și ea are lumina ei

lângă becurile aprinse

între peroane

se scurge iubirea

strânsă între picuri,

lumină și umbră.

Cine zicea că ploaia e udă …

pe cărămida

ștearsă de buricele

degetelor

apăsate

pe lumină,

picuri și umbră.

Cine zicea că ploaia e rece …

când lumina pâlpâie

între vorbele dese

ca o respirație înceată,

și cercuri de apă mică

cu cercuri de apă mare

se imprimă pe beton.

 

21. Sunt doar poet…, autor Iacob Cazacu-Istrate (Canada)

Nu sunt Heracle ca munții să răstorn,

Nici Prometeu, ocrotitorul focului din vatră,

Sunt un Orfeu, ce nopțile în șir nu dorm

Dar, cânt cu dor și dragoste iubirea sacră.

Nu sunt Neptun furtunile să le adun,

Nici Marte, ca să aduc război în lume.

Sunt un Ovidiu, ce la versuri sunt nebun

Și cânt dragostea de neam și nume!…

Atotputernicie n- am, că nu sunt zeu,

Dar, nici Iisus cel Sfânt din Nazaret.

Sunt un poet lăsat de Dumnezeu

Neamului și Țării să le fiu profet…

În astă viață tristă sunt doar un poet,

Ce prezice neamului a Țării reîntregire.

Să știți, că tot poetul este și profet,

Ce seamănă prin lume lumină și iubire!…

22. Lasă-mă să fiu, autor Maia Kodrin (Australia)

Este-o toamnă-n mine acum

întrun chip de primăvară,

așternându-mi un alt drum

să mă-ntinerească iară…

M-aflu-n vise de confort

venite-n speranța-mi toată

și în iubire cad de tot

cu-n crez că-i adevărată…

Doamne, eu te-am tot rugat pe Tine,

cumva de n-ai trimis-o Tu

oprește-o dacă e ea și vine

să-mi spui imediat un “NU!”

Însă acum e prea târziu:

când m-am gândit să mă mai rog

un Cupidon a fost chefliu

și mi-a pus inima pe foc.

Nici nu-mi mai pasă de-am să sufăr

sunt din grădina vieții date

căci o iubire e un nufăr…

Patimile cresc diamante…

Lasă-mă să fiu din nou o floare

s-aștept pe cel ce îmi va rumpe

inima dintrun destin ce doare!

Iubirile, sunt toate scumpe…

Trimite-mi-l de vrea la mine

căci altfel sufăr orșicum,

întoarce răul întrun bine

și-ndreaptă-mi drumul de pe drum…

23. Condamnat sunt azi la moarte, autor Silvia Chicoș (Irlanda)

condamnat sunt azi la moarte,

beau ceaiul de mătrăgună

eu profesorul de arte

iubitor de suc de prună

o să-mi leg trunchiul de lanțuri

să mor prin vreo văgăună

ori ca un bețiv în şanțuri!

arta, fiul meu, reține,

arta cere sacrificii,

însă demonul din mine

se hrăneşte doar cu vicii!

dau cu ochii de oglindă,

masca de artist întreabă:

“Dacă nu mori pentru faimă,

atunci ce-i atâta grabă?

nu fi prost, nu eşti departe,

hăul, râpa stau pe loc,

doar un pas te mai desparte!”

îmi spun ca un ventriloc.

condamnat sunt azi la moarte,

fac popas pentr-un festin,

viața mea n-a fost o carte,

viaţa mea a fost un chin…

24. Între noi, autor Sorin Anca (Germania)

Între mine și zei(i mei)

doar lumini stroboscopice,

de parcă ar vrea să spulbere

beznele care oricum

nu mai orbesc pe nimeni.

Între mine și zei(i mei)

doar camere de supraveghere,

de parcă ar vrea să împiedice

un pas care duce inevitabil

spre orice și oriunde.

Între mine și zei(i mei)

doar sirene și alarme

tot mai melodice și false.

Parapante performante

alunecând încet

spre alte dimensiuni și fante,

mai concrete și mult

mai exuberante.

Oh! Și iubiri multiple,

închipuite până aproape de final.

Între două acte însă:

covid-19, -20, -21 … -1001,

deci morbide însănătoșiri,

prelungi și înlănțuite,

aclamate și sponsorizate

parțial de univers,

parțial de guvern și de îngeri.

Între noi continuu:

tutun în exces, supradoze de iluminare,

cafea în exces,

bârfa ceea de toate zilele,

țipătoare tăceri în exces,

bilete la un tren iluzoriu,

persoane și peroane în exces,

beții tot mai rare

și grele cu prietenii dragi,

doruri și fiorduri în exces,

abonamente pe viață

la tot și la toate,

aurore compensate, aproape boreale,

pentru nopțile

care țin aproape un veac și jumătate.

Deci între mine și zei(i mei):

lumea care mi-e dată s-o știu,

lumea care le e dată s-o știe,

nici mai mult și nici mai puțin,

nici mai devreme și nici mai târziu.

Aș putea enumera la nesfârșit

ce stă între mine și zei(i mei),

dar mă opresc din enumerări

și explicații,

deoarece, cât timp între mine

și zei(i mei)

se mai întâmplă ceva,

mai exist și eu, mai există și ei,

Deși nu se prea știe

din ce motiv anume…

 

25. # POEM ANTIVIRUS, autor Dumitru Buțoi (Timișoara)

Motto: Trăim un timp de lacrimi și de jar și-n lume-i mare jale

Un virus necunoscut de undeva de nicăieri, ne-a declarat   război

Și ne-a surprins din nou nepregătiți, numai sunt locuri prin spitale

Prieteni, e-un semnn apoteotic, că; Dumnezeu s-a supărat pe noi!

Trăim aici de două mii de ani, prizonierii unui timp de carantină

Și nimeni n-a avut curajul să ne-o spună în mod tranșant, direct

Trăim  în stare de alarmă, anticipat, cu spaima morții pe retină

Într-un scenariu mai roșu ca sângele din rana ce mi-a-nflorit în piept!

Trăim aici de două mii de ani, trăim nevinovați  în carantină

În starea fără nicio stare, în care călăii libertății ne-ascund adevărul

Trăim ca-ntr-un vis teribil de frumos, ce nu se mai termină

Și cred că Dumnezeu s-a supărat pe noi, și simt cum se înclină cerul!

Și cotropit de gânduri la marginea pădurii dintre iarbă și fluturi

Scriu cu degete de zăpadă și plâng ca vocală exilată-ntr-un cuvânt

Doar poezia mai sfidează pandemia și neliniștea dintre scuturi

Pe o planetă în dezintegrare, ca o lacrimă suspendată între cer și pământ!

Trăim aici de două mii de ani ca fluturii de rouă risipiți pe zare

Și-n somnul meu amurgul a visat urât, tresar și mă-ntreb la infinit

Ce-i viața în starea de urgență și carantină, decât un vis în așteptare

Sau poate doar o clipă din spaima unei frunze ce stă să cadă pe-o lamă de cuțit!