Peregrinări 2020 – poezie

Prea mulți salcâmi și plopi s-au împins în întuneric,

prea multe cântece ale păsărimii moarte pe ramuri,

în casa noastră penumbra mirosea a doctorii,

stafiile-și croiau rochii de ceață.

Timpul îndoit,

singura mea zestre,

așteaptă pe dulapurile vechi,

odinioară-l purtam pe brațe ca pe un fulg,

acum doar îl mai ning din degete

cu straturi de uitare.

Mi s-a urât între zidurile străvechi ale acestei lumi,

aștept să mă duci departe de marginea singurătății,

într-o epocă pierdută

în care rațele și pescărușii

își depun ouăle sub pragul dimineții,

să mă așezi într-o casă-puț,

deasupra să am cerul în cuburi,

mult mai repede te îndestulează un fruct mic

decât grădina întreagă.

2. Copil al timpului

Eu sunt un copil al timpului,

în spatele ochilor am cerul și apa ploii

îmi mângâie părul în fiecare dimineață,

Cresc păsări în piept și le dau zborului în fiecare vis, în fiecare noapte,

în fiecare nor am pus o dorință de zori și răsărit,

dar luna îmi surâde gingaș și îmi lasă stelele să mai coboare o treaptă spre sufletul meu, spre umbra mea care se îndoaie, se împletește cu frunzele verzi, dar și cele moarte de dorul unui anotimp, rămân și plâng lacrimă după lacrimă, secundă după secundă și așa, veac de veac mă adun în mine însumi ca într-un zbor de icar atras de lampa nopții, a nopții unde doar gândurile mele nu au somn și îmi numără respirațiile, împărțindu-le în secole,

și apoi în milenii și apoi în sori și stele.

Adorm, dar somnul meu mă renaște de unde am plecat și îmi ridic brațele spre timp, îmi las gândurile să zboare ca și cum eu sunt zbor și vis și poate conjugarea la timpul trecut: eu visez!

Mai mult ca perfect devine o umbră și uneori o durere, dar o țin în mine, o voi îngropa într-un câmp de flori și fructe dulci

unde te voi aștepta cu fiecare răsărit de lună plină, plină de mine și de gândul tău,

o ființă neființă din negând întrupată doar să mă săruți pătimaș când sunt trist și plâng după păsări.

Sunt un copil și încă mă dor încheieturile de trecerea ta, tată, un fiu rătăcitor căutându-și inima în trupul tău, mamă, un părinte de vânt și poate uneori de cuvânt,

dar uitat și obidit de trecerea mea prin mine.

Îmi sunt timp și poate trup de ce nu am putut fi și speranță.

Dar totuși mă renasc în trupul vostru, ca să rămân același,

al vostru, un simplu copil al timpului.

3.