-
Penumbră, autor Camelia Buzatu (Moțăței, Dolj)
Prea mulți salcâmi și plopi s-au împins în întuneric,
prea multe cântece ale păsărimii moarte pe ramuri,
în casa noastră penumbra mirosea a doctorii,
stafiile-și croiau rochii de ceață.
Timpul îndoit,
singura mea zestre,
așteaptă pe dulapurile vechi,
odinioară-l purtam pe brațe ca pe un fulg,
acum doar îl mai ning din degete
cu straturi de uitare.
Mi s-a urât între zidurile străvechi ale acestei lumi,
aștept să mă duci departe de marginea singurătății,
într-o epocă pierdută
în care rațele și pescărușii
își depun ouăle sub pragul dimineții,
să mă așezi într-o casă-puț,
deasupra să am cerul în cuburi,
mult mai repede te îndestulează un fruct mic
decât grădina întreagă.
2. Copil al timpului, autor Ionel Anghel (Canada)
Eu sunt un copil al timpului,
în spatele ochilor am cerul și apa ploii
îmi mângâie părul în fiecare dimineață,
Cresc păsări în piept și le dau zborului în fiecare vis, în fiecare noapte,
în fiecare nor am pus o dorință de zori și răsărit,
dar luna îmi surâde gingaș și îmi lasă stelele să mai coboare o treaptă spre sufletul meu, spre umbra mea care se îndoaie, se împletește cu frunzele verzi, dar și cele moarte de dorul unui anotimp, rămân și plâng lacrimă după lacrimă, secundă după secundă și așa, veac de veac mă adun în mine însumi ca într-un zbor de icar atras de lampa nopții, a nopții unde doar gândurile mele nu au somn și îmi numără respirațiile, împărțindu-le în secole,
și apoi în milenii și apoi în sori și stele.
Adorm, dar somnul meu mă renaște de unde am plecat și îmi ridic brațele spre timp, îmi las gândurile să zboare ca și cum eu sunt zbor și vis și poate conjugarea la timpul trecut: eu visez!
Mai mult ca perfect devine o umbră și uneori o durere, dar o țin în mine, o voi îngropa într-un câmp de flori și fructe dulci
unde te voi aștepta cu fiecare răsărit de lună plină, plină de mine și de gândul tău,
o ființă neființă din negând întrupată doar să mă săruți pătimaș când sunt trist și plâng după păsări.
Sunt un copil și încă mă dor încheieturile de trecerea ta, tată, un fiu rătăcitor căutându-și inima în trupul tău, mamă, un părinte de vânt și poate uneori de cuvânt,
dar uitat și obidit de trecerea mea prin mine.
Îmi sunt timp și poate trup de ce nu am putut fi și speranță.
Dar totuși mă renasc în trupul vostru, ca să rămân același,
al vostru, un simplu copil al timpului.
3. PEREGRINĂRI…, autor Florina Turugă (Belgia)
Din țară tu de ai pleca
Ce-ai lua cu tine în bagaj,
Ai mai privi în urma ta
Și cui ai spune “Bun-rămas”?
Și ce valiză ai alege
Să-ncapă-o viață de trăiri
Să iei și lacrima ce plânge,
Regrete, doruri și-amintiri.
Ți-ai cumpăra și pungi vidate
Ca să-ndeși vise și suspine
Și să le duci apoi departe
Pe toate să le ai cu tine?
Atunci când ai păși în zare
Cu ce picior ai vrea să calci,
Țe-ai mai gândi la ziua-n care
Îți va fi dat să te întorci?
Dar, dacă te-ai împiedica
Și-n drumul tău ar fi un lemn,
Să pornești iar, ai mai putea
Sau ai crede că e un semn?
Un pic de ai privi în spate,
Ai mai găsi curaj să pleci
Sau te-ai ascunde bine-n noapte
Oare mai ai timp să alegi?
…………..
Iată c-a venit momentul,
Te cheamă-n zare viitorul
Pășești în grabă, calci trecutul
N-ai vreme să petreci cu dorul.
Ceasul confirmă: “Este timpul!”
Te-ndrepți spre ușă tremurând
Pașii nu vor, te-mpinge vântul
Pe prag îți lași ultimul gând.
Afară te lovește frigul
Toamna în doliu s-a îmbrăcat
Aerul rece dă cu biciul
Ți-arată că faci un păcat.
Mașina-așteaptă să te urci
Pe jos frunzele sunt căzute
Cu-amărăciune-ncerci să strigi
Dar sunetele-s toate mute.
Te resemnezi, durerea tace
Vântul îți suflă-n ceafă șoapte
Iar timpul liniștit întoarce
Cu măiestrie ultima-i carte.
Grăbit te-ndepărtezi de frați
Și traversezi orașe, sate
Lași munți și dealuri și copaci
În urmă se târăsc regrete.
La vamă… inima te-apasă,
Vameșii nu-s cardiologi
Ei doar actele-ți controlează
Și nu le pasă de ce pleci.
Pe-autostrăzi te rătăcești,
Norii își iau avânt și tună,
O rugăciune-n gând rostești
În limba ta: limba română!
Mașini gonesc pe lângă tine,
Gâtu-ncordat ți se rotește
În spate, soarele apune,
În față… viitorul te primește!
Și-n suflet lacrimile-ți curg
Afară plouă, plouă, plouă…
Se-aud parcă și pietrele cum plâng
E semn că ai ajuns în lumea nouă.
– Hai, mergi de intră-n noua casă!
De ce ți-e frică să cobori?
Pașii nu recunosc că au ajuns acasă,
Vor să le amintești că azi nu este ieri!
– Nu te-ndoi, să mergi tu știi deja
Acum mulți ani ai învățat,
Când te ținea de mână mama
Și tu-i zâmbeai nevinovat!
Pășești cu dreptul, sufletul pare chinuit
Ochii aleg să se ridice-n zare
Cerul se-ndură și-ți șoptește blând:
– Acceptă: “Viața e PEREGRINARE!”
4. Și dacă lumea s-ar opri…, autor Simona Gânj (Belgia)
Și dacă lumea s-ar opri
O secundă din dansat pe sârmă
Lină, ghimpată sau pur și simplu întinsă,
Poate ar fi un strop de calm și odihnă.
Oamenii nu ar mai fi setați
Pe modulul acrobații extreme.
S-ar așeza între cei doi vajnici copaci
Ce susțineau firul existențial și, implicit,
Pe toți cei ce își testau limitele la nesfârșit.
Copacii nu ar ști ce să facă
Cu trunchiurile lor golite de esență
Ar privi haotic spre cer și pământ,
Către nori suavi și pilduitoare păsări,
Apoi spre oamenii ce i-au eliberat de eforturi.
După o scurtă meditație,
Și-ar răsuci trupurile definitiv spre soare
Cu toate ramurile întinse către el,
Și-ar vedea liniștiți de văzduh și zare,
Iar oamenii de la rădăcina lor
Și-ar lua o pauză binemeritată și nesperată
De vorbă, respirație și agitație.
Și-ar lipi urechile avide de pământ
Și i-ar asculta inima ascunsă cum bate
Mai aproape, mai departe
Mai sonoră, mai tăcută…mai aproape.
5. Noapte de Vară, autor Cristina Ardelean (Canada)
Cerul Nopții de Vară,
Ca o Semeață Ne’mblânzită Sacră Fiară
Cu corp de tăciune sfârtecat de-ascuțiș
De suliți mulțime, în negru hățiș…
Ci unde-i e carnea străpunsă, se cerne
Lumină de-argint cu reflexe eterne
Venită din suflu lăuntric de Fiară,
Ce vie-a rămas, n-a voit ca să piară.
În liniștea Nopții auguste de Vară,
Cu salbă de crini, frunziș verde tiară,
Cu ochii-n Înalt, adâncită în iarbă,
Aștept Nemurirea în Ea să mă soarbă.
6. MESAJ DE VACANȚĂ, ÎN PROZĂ ȘI STANȚE, autor Melania Rusu Caragioiu (Canada)
Poem din epigrame și catrene plimbate, cățărate și aglomerate,
,,CU TRANSCANADIANUL CA SĂ-MI ASTÂMPĂR ALEANUL”
PREAMBUL
Din TRANSCANADIAN, pozând ereți,
Petrecând trei zile -n tren,
Privind afară prin marii pereți,
Nu am croit nici măcar un catren.
Tot mi-aminteam de mocănița noastră
Ce gâfâia trăgănd vreo doi bușteni,
Ce zmeu turistic ar fi ea pe coastă,
De-am mai avea cugetul din… moșneni…
CĂLĂTORIA CU TEAMĂ,
CE-A AJUNS ,,DE PANORAMĂ”
Mă întorc în amintire
Către o clipă, doar, de vară;
A fost doar o amăgire
Ce m-a-adus la para chioară !
Dacă duci lipsă de aer
Pleacă peste continent,
Debursezi un cont, de fraier,
Pe-un ozon, ca aliment…
De la geamul ondulat
Am privit spre ceru’ –nalt,
Spațiul îmi părea umblat
Și-auzeam cântec de psalt…
Tot cădeau câteva stele
În brațe la astronomi;
Erau mari sau mititele,
Când reci, când cu feromoni…
Cântă tenul cânt de roți,
Când te-adoarme, când te saltă…
Noaptea dorm aproape toți;
Tu gândești ce-ai lăsat… baltă ?
Ai scăpărat aparatul
Filmând tot ce vezi în cale,
Câteodată faci păcatul
Și-ii faci poză… dumisale…
Când îți iese-n cale-un urs,
Decât să-l împuști, mai bine
Ascultă al legii curs:
Și împușcă-te pe tine !
Stâncile golașe ascund
Nestemate prin ravine;
Te-ademenesc furibund,
Faci tu, sau ele fac crime ?
Lacul colorat în verde
Stă ca ochiul de balaur;
De te-afunzi în el te pierde :
Are vrajă, n-are plaur !
Când privești către genune
Din înaltul viaduct,
Toate par clăbuci de spume,
Iar tu respiri… întrerupt !
Să–mparți vremea -ntre prânzuri
Printre parcuri, munți și brazi,
Ai dori timpul să-l spânzuri
În mereu ,,ziua de azi” !
Când îl vezi citind o carte,
Plictisit de drumul lung,
Te întrebi ce fel de arte
Pân’ la nasu-i nu ajung…
Printre munți, orașe pure
Se presară cât e zarea;
Au hotar stâncile sure;
Pentru tine ? Pâinea, sarea !
Când ai coborât, în fine,
Într-o haltă cu un ceai,
Îți simți fibrele din tine
Bătucite cu un mai…
Dai fuga la băcănie
Să mai iei un suvenir :
Un ac, o năzdrăvănie
Și gândești ,,ce chilipir !!!”
Să tot mergi încet pe șine
Într-un cinematograf,
Cu priveliști când blajine,
Când ne mai…de te fac praf…
Ai ajuns la Pacific !
Fuga ! să prindem o plajă !
Prinzi altceva, sau nimic;
Altul te prinde în mreajă…
Când șezi pe o buturugă
Veche de sute de ani,
Ai uitat și de păstrugă
Și de țâri și de …golani…
Te încurci în neagra algă,
Drept plocon de la ocean,
Dar te țini bine de halbă,
Să nu-i scapi nici un mărgean…
Te joci în nisipul fin
Și prăjit la foc de plită,
Măcinat diamantin,
Calitate, nu… pirită !
Te alintă vântul molcom
Din oceanul liniștit
Simți mereu parfum de Lancom
Și un dor de-un țărm iubit…
*
Pleci apoi pe căi alpine
După înspirație,
Dar nu ști dacă va ține
Udă-n transpirație…
Stai în rând la teleferic,
Sari într-un vagon din cerc,
Să te urce-n pisc feeric…
De stupoare rămâi… berc !
Rămas de olimpiadă
Podiumul mă îmbie,
Fac o poză să mă vadă
Toți, când îmi fac… panoplie !
Mi-ai trimis în grabă-o știre
Scrisă aproape ilizibil,
Ca-n vremuri de tibișire;
Ești ori vechi, ori ești teribil ?
***
ÎNCHEIERE cu… PRECĂDERE:
Într-un septembrie 2014
Vezi ceruri, vezi și morminte,
Tot ce este viu și mort,
Dar îți rămâne în minte
Restaurantul din port !
7. Dedublare, autor Nușa Chibici (Spania)
Printre flori m-aș risipi, uneori
Când clipa de oboseală se prelinge pe frunte.
Așa, neștiută, te-aș surprinde în spațiul
Dilatat dintre secunde:
Un ochi, aripă transparentă
Lovind aerul ușor,
Altul corolă înmiresmată de flori,
Tresărind a întâmpinare:
Când fluture în palma ta, grea,
M-aș simți,
Când parfum.
8. Dragoste eternă, autor Nicolae Dumitru (Constanța)
Dorm îngerii noştri, senini,
În iatacul tău de fecioară
Iar tu de gâtul meu te anini,
În decorul luminii de seară!
Îngenunchem, amândoi, pe-un altar
Pe care-au îngenuncheat generaţii…
Conduşi de al nostru vechi avatar,
Aici am revenit, etern, dinspre spaţii!
Devine noaptea tot mai adâncă
Şi-adânc se scufundă în ochii tăi…
Eu mă transform într-o stâncă,
Pierdută pe-ale tale tainice văi!
*
* *
Pe această mică planetă celestă,
Acum nu eram numai noi doi!
Erau miliarde, o mulţime modestă,
Şi aceştia se iubeau ca şi noi!
9. Mătasea iluziei, autor Tori Branca (Craiova, Dolj)
Mintea mea ațipită se învăluie în mătasea iluziei
mirajul brațelor tale mă toropește.
Buzele mele caută urmele buzelor tale
gustul merelor coapte în dulceața săruturilor.
Picură toamna în mine sunetele frunzelor când se desprind
mă înec în lacrima neplânsă,
mă sufoc cu suspinele înghițite în ciorchine,
mă afund în rătacirea trupurilor îmbrățișate,
ridic capul și mă uit ca într-o fântână cu ochiul apei în cer
marginile ei îmi ating genele.
Arsă de sete, trag găleata cu apă și ridic pe cer în cumpănă luna.
10. nimeni
11. Portretul Artistului la Vârsta Potrivită, autor Igor Ursenco (Anglia)
Peste obrazul pleoștit al lui Napoleon și intestinul gros al Dinastiei
Rockefeller întind aceeași piele elastică
zilnic. Imaginea Fotoshopată a Lumii e himenul
benefic ce mă protejează de la descompunere,
menținându-mă în Circuitul Ecologic. Încă pot anula pe Amazon
Delivery comenzile de enzime revitalizante
înbuteliate în Tibet pentru colonul sensibil
al castelor și ideologiilor oficiale. Previn cum pot
afilierea automată Partidului Diabeticilor odată ajuns
la Vârsta Decisivă a Ireversibilității: onorat să fiu chiar eu
Pirotehnicianul pe resturile de jar aruncând
pelicula ce-o tot caută fiecare Regizor
ambițios la Început și Sfârșit de Carieră. Creatorul
căruia îi face trebuință Frumusețe Impecabilă
și Ochi albaștri-albaștri
pe Prim-planuri să moară până și Hollywoodul de invidie
12. doar să mă înec, autor Valeriu D G Barbu (Italia)
m-ai smuls din liniștea unui nimic
pretinzându-mi asumarea
celui care bate cuie aiurea-n pereți
mută poarta
aduce pâinea pe masă
rupe stinghiile patului
și dă nume
eu voiam doar
să mă înec în secunda unei priviri
și apoi să devin ninsoare
să acopăr cu buzele mele
urmele pașilor tăi
căutându-mă
în orice bărbat
13. glosă, autor Eugen D. Popin (Germania)
când nu mai ai putere
să te privești dincolo de oglindă
și ai senzația că urci în timp ce cobori
când nu mai înțelegi cum de taci
de vreme ce cuvinte îți stau dinainte
e fără îndoială
timpul
să faci un pas în spate
să-ți tai mâneca
și să pleci
dar o asemenea etică
presupune să accepți dezamăgirea
și slăbiciunea masculului
înșelat de el însuși
în credința că totul începe
și se termină în pat
femeia
care e și ea
până în cele din urmă
totuși un om
cu inimă
cu rațiune
firește și sex
dar care
vede lumea din jur
pragmatic
în culori primare
între eu
și de ce vreau
principiu care
s-a dovedit aproape perfect
spun aproape
pentru că și femeia
are slăbiciunile ei
care ard pe dinlăuntru
mocnit
între nevinovăție
și vinovăție
când vei fi înțeles
motivul pentru care
cel veșnic din tine
dă deoparte amăgirea
neîncrederea
emoția suprimată
lasă atunci
fără întrebări
clepsidrei
ce-i dintotdeauna al clepsidrei
14. pustiu, autor Liliana Negoi (Moșteni, Giurgiu)
soarele ţipând pe umerii toamnei
sparge umbra cuvintelor în cioburi –
azi/ mâine/ ieri
pe sub pielea timpului nu mai e loc de aşchii –
nici de sare
îmi ascund galbenul din ochi
printre baloane de săpun mirosind
a pelin sau levănţică –
sufăr de icter oniric şi nu mă-ncumet
să muşc din acumul dezarticulat
pe cărare curg convoaie de sărbători neţinute,
tăcând steril – se-agaţă ciorile
de poala cerului – “vine iarna”, şopteşti,
dar eu nu mai cred
nici în vorbă, nici în loc, nici în durerile ascunse
ale clipelor şchioape alunecând
pe la încheieturile lutului
brodat cu spaime, negrul zvonurilor
stă broboadă gândului – când/cum/cine –
e satul gol şi plâng gardurile
cu ochii lor putrezi,
e drumul spart ca o cană veche
a cărei toartă
deszăvorând cerul
a lăsat toată lumea
să se prelingă în ţărână
15. SĂ NU TE CLATINI CÂND NU VOI MAI FI, autor Ioan Potolea (Anglia)
— Să nu te clatini când nu voi mai fi,
În vântul ce va smulge paltini din oglindă –
La geamuri, petunia se va auzi!
Vei bâjbâi în noapte, vei rătăci în zi
Și deznădejdea vei lăsa să te prindă;
— Să nu te clatini când nu voi mai fi!
Neprihănirii , searbăd, anii nu-i jertfi,
Dă bucuria , trupului – merindă.
— La geamuri, petunia se va auzi!
Fluturi de fier pe drum vor cerni,
Va ninge-a uitare la tine în tindă;
— Să nu te clatini când nu voi mai fi!
Ci plozi de lumină, iubind, vei plodi –
Să vestească la uși, să cânte-o colindă
— La geamuri, petunia se va auzi!
Dar nu voi veni cum m-am dus; nu jeli!
Nu-nvie în cer spânzurații de grindă…
— Să nu te clatini când nu voi mai fi!
La geamuri petunia se va auzi.
16. Așa a venit ea, autor Alexandra Firiță (Italia)
Ah, metafora
dulcea mea otravă, dulcele meu chin
ce-mi curmă neliniştea din ceru-mi albastru de tül.
Aşa a venit ea, cum o flacară vie,
îmbrăcată toată în alb ca o îngeriţă
a început să mă răsucească de pe o parte pe alta
ca pe un ziar vechi şi mototolit.
Mă desfăcea de strânsoarea unui pumn neînvățat
cu veştile triste şi-mi netezea toate dungile
cu mâinile ei ca doi lujeri de crini.
Avea o acvilă desenată pe frunte
mirosea a poftă de viaţă şi a eter.
Aş fi întrebat-o cum o cheamă
dar limba îmi era ţintuită de gerul din spatele ferestrelor
tatuate cu flori transparente de nori
reuşeam doar să o ferec înlăuntrul retinelor mele amorfe
aşa cum în cutia ei fereci vioara după lungu-i concert.
Oh, metafora, dulcele meu chin, dulcea mea otravă
ce-mi destramă absenţele, rătăcirile, prezenţele
ce-mi distilează esenţele.
Aşa a venit ea, cu paşii uşori ca un duh,
cum o ceaţă m-a purtat în caleaşca-i de fum
m-a dus în departele-i land, rob
în al timpului infinit joc.
Atunci focul din mine s-a dezlănţuit
cotropindu-mă ca o oaste păgână dedată la jafuri.
Să o prind într-un valţ aş fi vrut
dară ea m-a atins cu aripa-i de fum fâl-fâl
şi mi-a crescut peste inima-mi o altă inimă
şi inima-mi nebună a tresăltat în lumină
cum acvila desenată pe fruntea-i de fildeş.
Aş fi vrut să-i dau un nume să-i povestesc
despre toate acele tăceri
ce-mi creşteau în suflet coloane de cuvinte
nu ştiu de unde venite
să-i susur cu vocea vântului şi a ploii şi a cerului
şi a mării bucuria de a o fi întâlnit
să-i mângâi surâsul şăgalnic cu aripele nefiinţei
şi să o înduplec să rămână cu mine
prin toată acea urzeală de tuburi cu care mă asediase
o vedeam doar în picăturile rotunde
translucide ca nişte lăcrămi
ce se scurgeau sacadat din săcuţii de plastic
agăţaţi în înalt, simțeam cum mă invadează
cu tot acel lichid incolor cu miros de eter
de migdale amare şi mătrăgună cum îmi desenează
tot arborele de sânge înlăuntru-mi cu lumină.
Ah, metafora, dulcea mea
îngeriţă cu mâini fermecate şi surâs de crin
cheamă-mă tu, în imperiu-ţi de fum.
17. CÂT MAI AM DE UNDE MURI, autor Aurel Dico (Baia Mare)
Mor în fiecare zi;
mă suport câtă vreme
mai am de unde muri..
Lacom din fire, nu-mi
ajunge porția zilnică
de murire – căzută
cândva, prematur,
din netrăita nemurire.
Îmi strecor brațul
prin pereții de umbră
ai zilelor încă virgine;
le fur secundele
de pe rafturi, toate,
încă ne-tic-tac-ate,
încă nerespirate,
încă necolorate..
Când băierile inimii,
sunt pline, mă apuc
la strivit secunde:
una cate una,
vertiginos, până la os,
între bătăile ei
de carne sonoră,
sălbatică, nudă,
la viteza de mii de
tic-tac-uri pe secundă.
Mâna hoață o furișez
în neștire, mai departe,
mai departe,..
până când, din zilele
încă nerăsărite,
de savurat, nu-mi mai
rămâne nici un strop
de murire;
până când, pentru viitor
nu mai am nici
”un singur.. dor”.
Mă mai suport, așadar,
făcând pe verticalul,
în fiecare dimineață,
câtă vreme mai am
de unde să dau
la schimb, lungime
pe lățime de viață.
18. Stins, autor Abel Ierneanu
Dacă lumea ar fi la un pas de sfârșit, liniștit aș împinge-o cu un zâmbet ascuns,
iar odată cu ea ar sfârși întrebări și condiții umane fără răspuns.
Mă bucur deloc, investesc prea puțin în mirosuri de drumuri decolorate
căci și eu, dar și tu, dăinuim spre nimic, încercând să trăim amintiri adorate.
E un joc fară miză și o luptă prea lungă pentru o viață, poate chiar două,
căci fricile nasc zilnic coșmaruri la fel cum și zorile zămislesc frig și rouă.
Conștient de nimicul pe care-l cunosc, întorc pietre în albii de timpuri secate,
iar nisipul ce-l poartă drept pat povestește șiroi de blesteme și nopți fermecate.
Eram curios de vei spune ceva… mi-a trecut. Acasă, la mine-n cutie,
încerc să transform din pulsul ce-aleargă un simplu cuvânt într-o dinastie.
Sunt un prost fiindcă sunt. Doar atât. Ce ușor mi-ar fi fost să privesc printre gânduri
și să las nori de ploaie să mă îngroape, ca o mumie în rânduri de scânduri.
Nu se trădează nimic dar se simte în aer un iz de trădare fină,
depărtare citită în vene subțiri, curgând agale în rol de morfină.
Sunt roluri multiple lăsate pe liber, lăsate să curgă în văi secetoase,
adunate-n altare cu câteva cranii și pereți construiți din minciuni veninoase.
Se-ntelege mereu mai nimic de la sine, mai ales când tăcerea se rupe de stele,
iar de nu mă-ntelegi mai ales când eu tac, ce ai vrea să-ntelegi din cuvintele mele?
Când ți-am spus că nu sunt, ai crezut că nu știu și că tu exiști să mă pui pe picioare
neștiind că-ncercând să arunci cu lumină, pentru umbra de mine e otrăvitoare.
E mai greu. Fix acum… acum când din lume se devarsă ospiciul.
Probabil mi-ar fi mai ușor să sugrum în aceeași strivire și visul și viciul.
Curat nu voi fi și nu pot pretinde, însă pot să-mi promit cumpătat că voi frânge
acel eu ce privește. Iar de sub piele, tatuaje voi rupe cu tot cu sânge.
De-aș putea să mă-ntind printre fire de iarbă, pe sub câteva rânduri bătrâne de munți
până când tot ce-i alb se va stinge pe veci și-al meu nume uscat vei uita să-l pronunți!
De-ar fi să nu fiu nici trecut, nici prezent iar viitor cu atât mai puțin!
Poate atunci vei gusta dintr-un palid albastru zăpada căzută din cerul senin.
19. Cuceritoare, autor Ioan Ganga Pahon (Suceava)
Priviți-vă
bine
și cu răbdare,
în voi
înșivă
până vă vedeți
cine sunteți
și nu pe altcineva,
și nu pe altcineva ;
cum se uită
zilele în zile
și nopțile
în nopți
și mărul
roșu
și copt,
în sămânța lui;
și tu
în ochii mei,
iar eu
în marea
ce se alină
de genele tale,
arcuite
și mișcătoare
ca pământul
albastru,
pe care calci
desculță,
cuceritoare…
20. Cineva spunea, autor Olivera Stoianovici (Belgia)
Cine zicea că ploaia e urâtă …
chiar și ea are lumina ei
lângă becurile aprinse
între peroane
se scurge iubirea
strânsă între picuri,
lumină și umbră.
Cine zicea că ploaia e udă …
pe cărămida
ștearsă de buricele
degetelor
apăsate
pe lumină,
picuri și umbră.
Cine zicea că ploaia e rece …
când lumina pâlpâie
între vorbele dese
ca o respirație înceată,
și cercuri de apă mică
cu cercuri de apă mare
se imprimă pe beton.
21. Sunt doar poet…, autor Iacob Cazacu-Istrate (Canada)
Nu sunt Heracle ca munții să răstorn,
Nici Prometeu, ocrotitorul focului din vatră,
Sunt un Orfeu, ce nopțile în șir nu dorm
Dar, cânt cu dor și dragoste iubirea sacră.
Nu sunt Neptun furtunile să le adun,
Nici Marte, ca să aduc război în lume.
Sunt un Ovidiu, ce la versuri sunt nebun
Și cânt dragostea de neam și nume!…
Atotputernicie n- am, că nu sunt zeu,
Dar, nici Iisus cel Sfânt din Nazaret.
Sunt un poet lăsat de Dumnezeu
Neamului și Țării să le fiu profet…
În astă viață tristă sunt doar un poet,
Ce prezice neamului a Țării reîntregire.
Să știți, că tot poetul este și profet,
Ce seamănă prin lume lumină și iubire!…
22. Lasă-mă să fiu, autor Maia Kodrin (Australia)
Este-o toamnă-n mine acum
întrun chip de primăvară,
așternându-mi un alt drum
să mă-ntinerească iară…
M-aflu-n vise de confort
venite-n speranța-mi toată
și în iubire cad de tot
cu-n crez că-i adevărată…
Doamne, eu te-am tot rugat pe Tine,
cumva de n-ai trimis-o Tu
oprește-o dacă e ea și vine
să-mi spui imediat un “NU!”
Însă acum e prea târziu:
când m-am gândit să mă mai rog
un Cupidon a fost chefliu
și mi-a pus inima pe foc.
Nici nu-mi mai pasă de-am să sufăr
sunt din grădina vieții date
căci o iubire e un nufăr…
Patimile cresc diamante…
Lasă-mă să fiu din nou o floare
s-aștept pe cel ce îmi va rumpe
inima dintrun destin ce doare!
Iubirile, sunt toate scumpe…
Trimite-mi-l de vrea la mine
căci altfel sufăr orșicum,
întoarce răul întrun bine
și-ndreaptă-mi drumul de pe drum…
23. Condamnat sunt azi la moarte, autor Silvia Chicoș (Irlanda)
condamnat sunt azi la moarte,
beau ceaiul de mătrăgună
eu profesorul de arte
iubitor de suc de prună
o să-mi leg trunchiul de lanțuri
să mor prin vreo văgăună
ori ca un bețiv în şanțuri!
arta, fiul meu, reține,
arta cere sacrificii,
însă demonul din mine
se hrăneşte doar cu vicii!
dau cu ochii de oglindă,
masca de artist întreabă:
“Dacă nu mori pentru faimă,
atunci ce-i atâta grabă?
nu fi prost, nu eşti departe,
hăul, râpa stau pe loc,
doar un pas te mai desparte!”
îmi spun ca un ventriloc.
condamnat sunt azi la moarte,
fac popas pentr-un festin,
viața mea n-a fost o carte,
viaţa mea a fost un chin…
24. Între noi, autor Sorin Anca (Germania)
Între mine și zei(i mei)
doar lumini stroboscopice,
de parcă ar vrea să spulbere
beznele care oricum
nu mai orbesc pe nimeni.
Între mine și zei(i mei)
doar camere de supraveghere,
de parcă ar vrea să împiedice
un pas care duce inevitabil
spre orice și oriunde.
Între mine și zei(i mei)
doar sirene și alarme
tot mai melodice și false.
Parapante performante
alunecând încet
spre alte dimensiuni și fante,
mai concrete și mult
mai exuberante.
Oh! Și iubiri multiple,
închipuite până aproape de final.
Între două acte însă:
covid-19, -20, -21 … -1001,
deci morbide însănătoșiri,
prelungi și înlănțuite,
aclamate și sponsorizate
parțial de univers,
parțial de guvern și de îngeri.
Între noi continuu:
tutun în exces, supradoze de iluminare,
cafea în exces,
bârfa ceea de toate zilele,
țipătoare tăceri în exces,
bilete la un tren iluzoriu,
persoane și peroane în exces,
beții tot mai rare
și grele cu prietenii dragi,
doruri și fiorduri în exces,
abonamente pe viață
la tot și la toate,
aurore compensate, aproape boreale,
pentru nopțile
care țin aproape un veac și jumătate.
Deci între mine și zei(i mei):
lumea care mi-e dată s-o știu,
lumea care le e dată s-o știe,
nici mai mult și nici mai puțin,
nici mai devreme și nici mai târziu.
Aș putea enumera la nesfârșit
ce stă între mine și zei(i mei),
dar mă opresc din enumerări
și explicații,
deoarece, cât timp între mine
și zei(i mei)
se mai întâmplă ceva,
mai exist și eu, mai există și ei,
Deși nu se prea știe
din ce motiv anume…
25. # POEM ANTIVIRUS, autor Dumitru Buțoi (Timișoara)
Motto: Trăim un timp de lacrimi și de jar și-n lume-i mare jale
Un virus necunoscut de undeva de nicăieri, ne-a declarat război
Și ne-a surprins din nou nepregătiți, numai sunt locuri prin spitale
Prieteni, e-un semnn apoteotic, că; Dumnezeu s-a supărat pe noi!
Trăim aici de două mii de ani, prizonierii unui timp de carantină
Și nimeni n-a avut curajul să ne-o spună în mod tranșant, direct
Trăim în stare de alarmă, anticipat, cu spaima morții pe retină
Într-un scenariu mai roșu ca sângele din rana ce mi-a-nflorit în piept!
Trăim aici de două mii de ani, trăim nevinovați în carantină
În starea fără nicio stare, în care călăii libertății ne-ascund adevărul
Trăim ca-ntr-un vis teribil de frumos, ce nu se mai termină
Și cred că Dumnezeu s-a supărat pe noi, și simt cum se înclină cerul!
Și cotropit de gânduri la marginea pădurii dintre iarbă și fluturi
Scriu cu degete de zăpadă și plâng ca vocală exilată-ntr-un cuvânt
Doar poezia mai sfidează pandemia și neliniștea dintre scuturi
Pe o planetă în dezintegrare, ca o lacrimă suspendată între cer și pământ!
Trăim aici de două mii de ani ca fluturii de rouă risipiți pe zare
Și-n somnul meu amurgul a visat urât, tresar și mă-ntreb la infinit
Ce-i viața în starea de urgență și carantină, decât un vis în așteptare
Sau poate doar o clipă din spaima unei frunze ce stă să cadă pe-o lamă de cuțit!