Proza nr.1

1. Nichita mă doare și atunci mor să mă pot renaște

Azi am murit un pic, din nou, mai mult. Moartea mă înconjoară și îmi zâmbește aproape în fiecare zi. Dar nu, nu mă poți avea! Îmi dă mesaje printre prieteni sau rude obosite de timpul așteptării și unii vor tăia linia, vor trece înainte pe un drum pe care nu l-ar fi vrut. Cimitirul născut în spatele meu crește binefăcut și binehrănit de amintiri și mai ales de sentimente. Când te-am pierdut și mai ales când te-am găsit la obituare, încât mă simt  singurul rămas sub stele? Când te-ai născut așa de departe de mine, încât nu a mai rămas timp între timpul tău și propria mea trezire? Când te-am pierdut, fără gând de regăsire sau nici măcar de un gând de bună dimineața…?

De ce încă ești când eu mă simt că am fost? într-o lume de vom fi între așa multe amintiri?

Mi-am terminat drumul îngenuncherii între înmormântarea de ieri și cea de azi, cu un suflet ud de lacrimi și aduceri aminte de vremuri încă netrecute în  cont.

Erai așa de mult, încât propria amintire va muri, dar vom renaște, da, vom renaște din nevoia de a muri și de a renaște ca și cum între noi, cei plecați și noi, cei așteptând, nu e nimic mai mult decât un soare așteptând să devină cenușă. Și da! din aceeași cenușă, noi încă gândim!

Fii binevenit! m-am îngropat de mult în scuze, așa încât nu mai trebuie să bați la uși străine sau universuri dincolo de propria gaură neagră. Și totuși, te aștept, dă-mi un semn, mișcă o stea, distruge un vis, dar plouă-mă cum doar zorii de zi mai pot visa peste umărul meu, peste umărul meu care încă mă doare în fiecare dimineață de atâta zbor. Fi-mi sunt și nu doar vis, sau cel mai rău, o zi de mâine, când doar soarele va fi ultimul nostru gând. Mă renasc, privindu-mă, și dorind să-mi fiu martor la propria aprindere, dar fără aripi, ci doar în gând.

Acum mă duc, e un cer ce se cere inventat spre zborul păsărilor încă moarte în gândul meu, dar departe de vis și zborul peste ape. Doar stele rămân în urma zbaterii de aripi, chiar luna se ascunde în spatele numelui meu de gagarin fără țel sau ținută, doar o istorie adânc îngropată sub un ocean de vodcă, așa de adânc, doar noaptea mă mai poate trezi…și aduce acasă.

Acasă, de unde nu am plecat, dar nici rămas să mă aștept venind din spatele stelelor moarte ale visurilor mele. Sau poate ale tale. După atâta drum și plângere, încă încerc să mă  dumiresc unde eu m-am oprit, și de unde tu, da TU!, cel străin de mine începi să fii eu. Eu, același eu, de dinaintea facerii tale, și dinaintea gândului tău. Vom fi aceeași! dar niciodată la fel! Fii binevenit! te aștept! Să devenim noi dincolo de eu sau tu și nicidecum sau niciodată alții. Alții sau alt univers de propria noastră durere! Sunt târziu, iar sufletul meu nu se mai poate renaște, e timpul să mă ascund, unde nici lacrimile nu mă mai pot găsi, așa încât plâng cu stele căzătoare sau cutremure peste ceea ce încă nu putem fi, dar am dori… măcar în vis sau amintite. Aici vine dorul de big bang, încât nu sunt și nu am putut deveni mai mult decât eu însumi. Aici e momentul renașterii, din multul noi sau peste tot să devii eu sau aici și acum. Am ales, îți voi cere numele să mă urmeze ca și când nu am fost să fiu și nici măcar să fii nu ai fi dorit să mă trezesc. Vino acum, sunt, aștept, încă renasc, fiecare cenușă de lumină încă moare așteptăndu-și pasul pe o scenă de mult uitată și îngropată în vicii.

Acum mă sting, mă suflu peste propria lumânare fără prohod sau coliva unui univers prea strâns în sine să mă cuprindă sau să mă înțeleagă. Atunci am hotărât să fiu doar eu, o gaură neagră fără centru sau măcar început. Așa am putut să devin ceea ce lumina încă nu a putut dovedi într-o stea, ca cea ce ne poartă visurile moarte spre zorii dimineții. Trăim fără a fi măcar conștienți că trecutul nu contează, iar viitorul s-a întâmplat deja. Ne înfigem dorul sau măcar propria naștere într-un pământ încă nenăscut în mijlocul unei  stele numite noroc.

Știu că încă suntem departe de ceea ce putem fi sau încă visăm, dar visul e doar o altă realitate, și doar degetul mare așezat peste focul sufletului ne va spune cât de mare ne este soarele. Sau dacă măcar există, să nu ne mai trezim în mijlocul unei nopți inventate de fantasme, că suntem un buric încă netăiat.  Sau un sânge încă necurs între cele două lumi care nu ne explică de ce suntem sau de unde venim. Ești? mă plec spre înțelegere, ca spre un destin anonim și fals de înțelegerea unui vis, al meu sau al nostru, comun, dar niciodată despărțit de egoism. Acum devin eu mai mult decât înainte și nu e  încă limită cât de departe pot ajunge sau pot explica luminii că am ajuns să-mi fiu propria memorie. Și nu e nimic a fi mai mult decât sunt sau am fost într-un timp care-mi va aștepta nașterea să fie inventată. Și poate vei înțelege cine sunt, de unde venim și mai ales, de ce numele tău seamănă așa de mult cu al meu, fără a fi aproape de zei și nici de norii propriei furtuni. Să fiți iubiți! Fiecare clipire de ochi e o nouă zi și o nouă speranță. Creștem, renaștem și devenim fără speranță! Implacabil, la un mod de trecut, nici măcar inventat de Nichita. Și asta doare!

Nichita mă doare și atunci mor să mă pot renaște

 

Proza nr.2

2. Rina

-De parcă n-ar fi fost de ajuns că am avut o zi de rahat, mai trebuie să bată și vântul! a zis Rina invitându-mă în casă.
În penultimul an de liceu, simțind apăsarea din familia mătușii care nu mai voia să mă țină în gazdă, am încercat să-mi găsesc o nouă locuință. Atunci am întâlnit-o eu pe Rina care mi-a promis că mă va lua sub aripa ei ocrotitoare. Așa că femeia binevoitoare m-a adus într-o zi acasă la ea, să văd și să încerc confortul din preajma acelei aripi ocrotitoare, dacă doream puteam să-mi aduc și o parte din bagaje, din năravuri, să-mi lustruiesc aici anii, să-i pregătesc pentru un viitor optimist.
După ce-am rătăcit printr-un cartier mărginaș de case vechi, am ajuns în sfârșit la destinație în fața unui gard de cărămidă care începuse să se macine și străbătând o alee pavată cu țigle sparte a trebuit mai întâi să ne facem loc cu brațele printre bălăriile crescute nepermis de mult ca să putem ajunge la ușa principală. Prima dată am intrat într-o încăpere cu trei ferestre dispuse spre răsărit, acoperite cu perdele de dantelă croșetate. Înălțându-se pe un scaun, Rina a înșurubat un bec, mie mi s-a părut ciudat că nu era și un întrerupător acolo. Pardoseala de lemn de stejar era albită de atâta spălat, pe alocuri pete maronii ca niște bălți stricau orice impresie de curățenie. Pe pereții dați cu var alb erau expuse icoane ieftine din hârtie lipită pe lemn, atât de afumate încât nici nu mai știai ce reprezintă, numai una făcea excepție, auriu în lumina artificială balaurul sclipitor te anunța că e o stampă cu Sfântul Gheorghe. În mijloc trona o măsuță rotundă din lemn șlefuit grosolan, vopsită într-o culoare verde, țipătoare, acoperită cu o pânză de in gălbuie punctată unde și unde cu albăstrele.
M-aș fi așteptat la un interior luminos, având în vedere eleganța pe care o afișa Rina pe stradă, totul aici însă mi se păruse lipsit de orice estetică, nici  neaoș țărănesc (în fond și la urma urmei, interioarele rustice au poezie în ele), și nici comod, confortabil, orășenesc nu era.
După ce ne-am lăsat încălțările pe-o bucățică de linoleu am intrat într-o bucătărie unde pe unul din pereți se desfășura în toată splendoarea ei o cusătură care de fapt ar fi trebuit să-și aibă locul în dormitor: „Numai luna și o stea știe de dragostea mea”, și asta nu era tot, pentru că lângă o sobă din cărămidă brută dată cu var, pe o masă acoperită cu mușama aștepta intrarea în tură un aragaz-valiză cu două ochiuri. Cu gesturi de regină, demnă, de parcă ar fi fost împăiată, Rina a luat dintr-un mic dulăpior suspendat un borcănel de cafea. A pus ibricul cu apă pe flacăra argazului adăugând trei măsuri pline cu vârf de cafea pe care, după ce le-a deșertat în vas a făcut anunțul adevăratei lor valori scuturând ușor lingurița de buza emailului:
-Pentru mine banii n-au însemnat niciodată mare lucru. Atâta vreme cât ai un acoperiș deasupra capului, trei mese pe zi și cafeaua de dimineață nimic nu trebuie să te mai înspăimânte! m-a lămurit Rina încercând să-și îndulcească puțin tristețea, să nu-mi aducă pe cap sentimente dezamăgitoare.
Glasul ei mi-a dat curaj, așa că am putut s-o urmăresc fără menajamente pe femeia din fața mea care văzându-se la rândul ei privită atât de insistent s-a roșit ca și când ar fi fost prinsă cu o minciună iar jena și teama că va fi demascată ar fi făcut-o să-și coboare privirile. Cu toate astea din limbajul gesturilor ei, eu n-am înțeles mare lucru, era vorba de o evidentă ironie probabil, pentru că trebuie să fii nebun să nu-ți dorești un ban de aur în locul celui de aramă, mai ales când sărăcia din jurul tău țipă, aproape să-ți spargă timpanele.
Cu un surâs pieziș, plin de subînțelesuri, gazda mea s-a instalat pe un scaun, nu înainte de-a mă invita și pe mine să mă așez. Dacă eu am căzut pe scaun ca din pod, Rina în schimb nu s-a așezat până nu și-a verificat cu grijă cutele rochiei, una câte una așa cum un decorator de interioare ar aranja faldurile unei draperii într-un conac ultraluxos. În momentul în care femeia și-a încrucișat brațele, mie mi s-a părut că aș avea în față o Rină îngâmfată, atitudinea ei părea sfidătoare, parcă voia să domine, până și respirația îi era triumfătoare, poate și felul cum ședea pe scaun contribuise la această impresie, dreaptă și cu ținuta ei perfectă, te trimitea cu gândul la pasărea paradisului. Adevărul era însă că Rina se relaxase și fiind cuprinsă de un fel de intimitate misterioasă, simțea nevoia unor destăinuiri, un fel de a fi străin celor care o știau, poate și pentru că, zicea ea, la prima vedere îi părusem atât de profundă, dispusă să o ascult și să o înțeleg:
-Am ajuns la un fel de saturație, nu mă mai bucură nimic în viața asta. Tu ești tânără, ce nebună și eu să-ți vorbesc tocmai ție de saturație! a-ncercat Rina să spargă cumva tăcerea rece ca marmura care s-a instalat la un moment dat între noi.
-Păi, ai uitat să numești aici și țoalele tale, ele nu reprezintă nimic, că doar îți place să fii elegantă?! Ai putea să faci din asta o afacere! Un țel!
Rinei însă nu i-a plăcut acest cuvânt, țoale, adică zdrențe, fleacuri, așa că, fără să zică nimic s-a întunecat la față, dar fără o oglindă prin preajmă nu și-a putut urmări pe deplin umbrirea asta pe care n-o cunoșteau bine decât lanurile atunci când soarele intra într-un nor mai vânjos sau vulturii care se ciocniseră de-un cer pregătit de furtună. Ca și când mi-ar fi șoptit cineva definiția sufletului din fața mea, mi-am dat seama că în Rina exista și un oarecare grad de gratuitate care le satisfăcea colegilor și prietenilor pornirile ironice, sau poate se înșelau cu toții, o judecau greșit, oare, înfățișarea exterioară a omului, e-ntotdeauna reflexia celei interioare? Erau atâtea exemple de mari personalități, cu figuri de criminali ori ochi ieșiți din orbite ca la spânzurați, oameni de excepție, adevărate exemple de profunzime și înțelepciune! Poate că de fapt doar zvonurile despre numărul incredibil de mare de pasiuni pasagere pe care le avusese mă făcuseră să o judec strâmb. De când rămăsese singură și se mutase în casa asta veche, Rina nu se mai putuse lipi de niciun bărbat, așa cum cimentul vechi nu mai face masă cu apa și cu piatra, bărbați veneau și bărbați plecau din viața ei fără să-i lase în piept nimic. Se povesteau amănunte picante pe seama ei: „Ascultați-mă pe mine, își cunoaște bine meseria!” auzeam adesea vorbindu-se destul de des despre ea, bârfele astea o lăsau însă pe Rina complet indiferentă, se pare că evoluase în domeniu, că avea chiar ciudățenii în materie de amor, ciudățenii pe care și le recunoștea, mai în glumă mai în serios spunea că are pretenții de drept de autor, o întâlnire amoroasă cu ea fiind ceva inedit.
Mai întâi bărbatul, insul, ticălosul ori puiul care-i călca pragul trebuia să-i povestească de nevastă, ea îi cerea să o descrie pe rivală, să-i spună dacă e fericit cu ea, de e gospodină ori ba și dacă nefericitul făcea greșeala și-i spunea că respectiva iubită era blondă, Rina se întuneca la față, seara era total compromisă iar omului nu i se mai dădea o a doua șansă. Niciodată! Pentru această misterioasă era fie un fel de balsam pe rană, fie o autoșfichiuire a sufletului, numai ea sau Dumnezeu din ceruri înțelegea de ce se comporta așa, pentru că totul se petrecea ca într-un ritual străvechi bine pus la punct de generații și generații întregi de femei:
„-Îi privesc uneori părul bălai revărsat pe mânecile cămășii de noapte, îmi place să prind momentul când se scoală ea dimineața și face cafea, îmi place s-o privesc…am impresia că …face duș cu soare topit!” își începea tipul povestea
-Și de ce-ai mai venit? se înrăia Rina imediat. Ca să mă jignești, prin asta tu-mi aduci un reproș, îmi faci cu sic, vezi drăgăliță Doamne, mie nu mi-a zis nimeni, niciodată așa cuvinte frumoase! îl repezea femeia pe ins cu dușmănie. Dar poți să-mi zici tu acum, ce-i zici ei să-mi repeți în amănunt și mie!
-Nu știu cum… și nici nu pot!
-Dacă nu poți atunci ce cauți aici? Cum să nu poți?! Ia ieși tu frumușel afară!”
Nimeni nu știa ce-i răspundea el, insul, ticălosul, puiul, și nici ce se întâmpla mai departe nu mai aflase nimeni, dar toți povesteau  că după ce-i destăinuiau amănunte din viața de familie, unora le zâmbea enigmatic, ca și când i s-ar fi făcut un compliment, la o primă analiză te-ai fi gândit că-și atribuia sieși cuvintele bărbaților către neveste. Dar indiferent ce i-ar fi răspuns celălalt, replica ei era aceeași, așa, ca și când ar fi trebuit să urmeze niște pași deja trasați, până și zâmbetul îi era ca tras la Xerox, chiar s-ar fi putut crede că ea își regiza stările, ca să pară mai interesantă, să seducă prin mister. Doar rezultatul întâlnirii era cert și putea să fie de două feluri, adică pe unii-i dădea afară în timp ce pe alții-i oprea, pentru puțin timp, dar îi oprea, și niciodată nimeni n-ar fi ghicit câtă sinceritate era în ea, câtă indiferență, sensibilitate…ori câtă dușmănie culeasă din zilele care amărâseră acel înveliș uman.
-Vezi tu, când crezi că povestea ta de dragoste se va termina ca în filmele de duzină, așa și pe dincolo de frumos, mai rămâi și gravidă! Iar porcul de lângă tine nu înțelege, te dezgustă când continuă să-și așeze mâinile libidinoase pe trupul tău! Pe de altă parte dacă stai și aștepți un prinț călare pe un Mercedes alb, te poți trezi în loc de prunci gânguruind cu un batalion de câini și pisici și o casă plină de goblenuri și macrameuri.
-Și acum ce faci? am întrebat-o oarecum îngrijorată nu atât de viitorul ce-o pândea la colț de stradă, cât mai ales de răutatea care-și făcuse cuibar în sufletul ei.
-Ce să fac, bat lumea în lung și-n lat în căutarea prințului pe-un Mercedes alb?! iar cuvintele Rinei chiar au sunat a așteptare, așteptare care cel mai probabil îi dăruia  un refugiu, un fel de amânare până la apocalipsa lumii, un balsam, pentru că atunci nimic n-ar mai conta, scufundarea ei s-ar petrece odată cu scufundarea  ticăloșilor și a rivalelor, cu pieirea întregii umanități.
-Doamne, în ce lume nebună trăim! Cu toate că majoritatea nunților nu înseamnă nimic, sunt doar orchestra de pe Titanic, eu vreau să fiu măritată! i-am declarat cu suficientă convingere. Să rămâi necăsătorit…apăi ăsta e un dezastru major și pentru ei și pentru ele. Îl putem ambala în hârtie sclipoasă, îl putem parfuma, ondula, ca la coafor, tot un dezastru ar fi. Ca să merităm pe cineva lângă noi trebuie să fim totuși morali, eu asta cred!
-Vai, draga mea, ce tâmpenii poți să debitezi! a râs Rina de convingerile mele. Dar dau întreaga vină pe tinerețea ta pentru prostiile pe care le spui. Încă nu ți s-a uscat cerneala pe certificatul de naștere și deja ai pretenții de mare favorită a regelui! Ascultă aici, așa ca mahărul ăla…Iov care și-a pierdut averea și familia vei învăța să te lipsești de toate câte ți le dorești! Acum ai toată lumea de partea ta, ești sănătoasă, tânără, frumoasă…
Dar…să mai treacă anii și parcă te văd cum o să-ți storci creierii să faci din apă vin, o să ți-i întorci pe dos ca să scoți ca un mare scamator din joben o minciună de zile mari care să-ți salveze pielea. Îmi vine să râd cu ce sârguință de școlăriță îmi predai tu mie lecții de moralitate!
-Eu totuși cred că moralitatea conduce lumea, alfel, ne-am sfâșia între noi ca sălbăticiunile! Oricum, când vine vorba despre abaterile de la morală tai în carne vie, sunt călău…munte de ură, mi-am anunțat eu intențiile afișând un rictus de dezgust.
-Deja acest munte de ură e o abatere de la moralitate, din start, să știi! O să vezi tu ce tolerantă o să devii când o să încerci adâncimea gropii cu propriile-ți lăbuțe, lăbuțele astea albe, lungi și fine ca de pianistă, unghiile astea roz care n-au intrat încă în carnea vreunui eșec. O să vezi cum o să devii un fel de maică Tereza pentru toți dezamăgiții sorții, făcându-ți intrarea în ziua următoare cu un pic de umor negru ori vreun banc porcos. Iar eu te voi privi de undeva de sus cum o să-ți faci cuib din săgețile aruncate de ceilalți spre tine și privindu-l cu încântare de mare meșteră o să-ți freci palmele a satisfacție zicându-ți în sinea ta: „Măăă, dar ce mișto m-am instalat eu pe planetuța asta, ca o cloșcă răbdătoare o s-aștept apariția puișorilor rotunzi și aurii și pufoși ai fericirii!” Și asta până când va veni noaptea și tu va trebui să te culci și-atunci o să simți cum îți intră săgețile-n carne, dar ce zic eu carne, până la măduva osului o să-ți pătrundă!? Ei, atunci o să te invit eu, așa, în zeflemea, să-mi mai ții un discurs despre moralitate. Nu de alta, dar să mai râd și eu un pic!
Oricum să fugi până ți-or lua tălpile foc, să fugi ca un câine, să spargi gardurile dacă va fi nevoie numai să nu te-ajungă din urmă capitularea! Asta e grădinița rataților, să știi, e fiica lenei, soră geamănă cu lașitatea și vară primară cu prostia!
-Nu, nu, eu nu vreau să stau așa, cu brațele încrucișate și cu ochii holbați la cei cuminți care sunt călcați în picioare de escroci și ticăloși, am mai zis eu cu hotărâre.
-Dragă, viața trebuie luată așa cum e, ori tu ori celălalt, dinte pentru dinte, ochi pentru ochi! Hai mai bine de mănâncă ceva, lasă discuțiile astea despre viață că mă apucă scârba!
-Baftă mai multă de-acum încolo!
-E o prostituată de lux bafta asta de care pomenești tu. Se dezbracă în fața cui vrea ea, ce contează că tu ai poftă de ea și chiar o meriți, când nu te-aștepți îți dă peste bot și trece la altul care poate nici n-o râvnește neapărat, că el săracul nu știe ce vrea. Și nu neapărat la omul bun ci la nesimțitul fără suflet! și-a vărsat Rina veninul, căpătând acea privire galbenă, de fetiță care n-a primit cadoul de Crăciun la fel ca ceilalți copii.
-Am fost și eu măritată cândva, a continuat ea. La început nu mi-a plăcut, el adora săăăă…să bea, parcă prea-mi amintea de tata. Dar copiii…în fine, visam să am un tată la copilul meu și încă alți copii, ăsta era scopul și rațiunea mea de a fi. Chiar eram disperată după țânci în pantalonași cu rățuște, ori fetițe cu piciorușe grăsuțe în rochicioare scurte. Mi-era necaz pe mine, măi, doar asta să fie menirea femeii, să crească prunci, așa cum ai crește purcei, le pui tărâțe-n jgheab, le dai apă, purcei, tot sânge și carne ca noi! Mare diferență n-ar fi! Tata-mare n-a vrut să-l iau de bărbat, chiar mi-a zis: „Măi, fată, ăsta bea, cu el n-ai să faci casă bună!” El, tata-mare, adică, aștepta vreun prinț, dar care din noi a fost nepractic, eu ori el? Avea și el dreptate, judeca la rece cu toată simplitatea lui. În linii mari, dacă eu mă obișnuisem cu tata beat toată ziua, cum să văd o amenințare în State, că așa-l chema. Eu o țineam una și bună că prinții și prințesele sunt doar în povești și o țâră de fericiți tot puteam noi fi, măcar la început. Dar ți-ai găsit! Cu cine fericit, cu unul ca el?
Și ochii ei se întunecaseră, și mie mi se păruse că va începe chiar să plângă:
-Sper că n-o să începi iar să te smiorcăi?
-I-auzi acu’! Am mâțâit eu când era de mâțâit destul! Și plânsul are rostul lui. Dacă ești fată deșteaptă bocești atât cât să-ți dai seama dacă are rost să bocești, altfel ce rost are să încarci factura?
-Adică?
-Adică până-ți dai seama dacă se merită ori ba să ai inundație.
-Și tu ți-ai dat seama?
Dar Rina nu mi-a mai răspuns, a continuat să-și deșerte amintirile așa cum ai deșerta vinul dintr-un vas în altul doar ca să-l curăți de goroveala care ar trebui să rămână la fund.
-Într-o zi…era o căldură uscată și păcătoasă că-ți pătrundea până și-n oase înmuindu-le, de-aveai impresia că nu mai ești om ci râmă, ca să nu mai spun că ajunsesem să cred că nu mai eram la noi în țară, parcă ne mutase Dumnezeu cu mâna lui undeva pe la Ecuator. Cum îți spuneam, într-o zi îl văd că vine pe stradă. Eu tot pe stradă. Îmi face cu mâna. Era beat. Am încercat să o luăm amândoi pe lângă gard. El nimic! Pe mijlocul drumului! Și unde nu se oprește lângă niște copii să joace șotronul. Și intră-n joc cu ei. Copiii bucuroși, aveau circ gratis! Arunca bucățica de țiglă, încerca să sară într-un picior, cădea în nas! Eu îl ocăram de mama focului la margine, mă agitam ca o maimuță în încercarea zadarnică de a-i lua nenorocitul ăla de ciob din mână. Era surd la rugămințile mele de a nu ne face de mirul lumii. Nu avea în creieri decât șotronul și bucata aia de țiglă: „Ia, uite frate, calc omul pe puță!” și râdea ca un clovn de propriile-i vorbe prostești!
„La noapte oama lui o să-l caute și ia, dacă mai ai ce!”
„Grozăvie, frățioare, nea State joacă șotronul beat!”
Și vestea s-a întins ca o pecingină. Parcă toți copiii din tot orașul se strânseseră lângă nenorocitul ăla de șotron! Eu încercam să-l iau de acolo, el, nimic! Și cu cât mă înverșunam să-i risipesc pe draci de lângă el, cu atât mai mult se năpusteau ca graurii peste noi.
„-Să nu mai bei că te las! i-am zis când s-a trezit.
-Fată dragă, asta nu se poate!
-De ce?
-Pentru că gogoloaie din astea miraculoase nu există! Ce, sunt Isus Cristos, să mă pocăiesc?
-Fără glume de-astea, e treabă serioasă! l-am dojenit eu cu asprime.
-Păi, cine vrea să glumească? Știu și eu despre ce e vorba! Și nu mă privi așa de parc-ai vrea să mă mănânci că-ți pleznesc una de nu te vezi! m-a amenințat el.
-Și?
-Fata mamii, ce să-ți spun eu, mi-am făcut plăsuța și l-am lăsat baltă! Simplu, fără nicio părere de rău. Păi dacă la treizeci de ani bea în halul ăsta, la cincizeci cum o să fie? Dacă o să mai fie!
-Și-acum?
-Acum, acum aștept și eu să mă iubească cineva. Sincer! Devii bătrână când nu ești iubită, să știi! m-a avertizat ea.
I-aș mai fi spus eu câteva cuvinte de mângâiere dar Rina era prea mândră, nu-i plăcea să fie căinată pentru viața ei, de câte ori cineva aducea în discuție traiul ei cu State, Rina scotea ca din buzunar aceeași „expresie-batistă” decolorată de-atâta folosit: „Așa a vrut Dumnezeu!”
Cu alte cuvinte, asta era meseria lui Dumnezeu, să vrea vieți pentru noi, iar noi, biete furnici, ce să facem, n-avem decât să-i acceptăm darul! Nici nu trebuia să-ți mai pui întrebarea de ce și-a dorit Dumnezeu această meserie ingrată când putea să-și aleagă din tot universul ăsta vast cu totul altceva! Și ce să înțelegi din lucrătura Lui? Cum să înțelegi ce face El la serviciul ăla al Lui când e vorba despre destinul incert al oamenilor? Cum să pricepi ce vrea să construiască de fapt când n-ai acces la instrumentele Lui?!

Proza nr.3

3.Femeia cu multe vieți

 

Catinca se opri o secundă să își tragă sufletul. Parcă o durea sufletul ăsta azi mai abitir decât altădată. Îl simțea că rămâne tot în urma pașilor ei, recupera apoi gâfâind din întârziere și se înghesuia grăbit undeva mai jos de inimă. Nu avea loc. Stătea pitit, chircit și incomod dar nu se plângea, nu implora, voia doar odihnă.

Inima își vedea de treabă și bătea în ritmul ei sacadat și hotărâtă să își știe numai de ale ei. Să nu bage prea mult în seamă sufletul Catincăi. Ce, ea inima, nu avea altă treabă? Trebuia acum să coase tivul sufletului zdrențuit al bătrânei? Să zică merci că bate încă. Nu e ușor să fii inima unui om încercat cu de toate de vreo 90 de ani încoace.

Femeia își înfipse privirea în spate pe urmele pașilor ei de parcă voia să le șteargă amprenta sau să îi ia cu ea pentru totdeauna. Drumul acesta nu o obosise niciodată ca până acum. Era învățată cu el. Îl parcurgea zilnic. De o viață întreagă. Ce e o viață, se întrebă ea, privind în jos străpungător de parcă pământul, iarba, vietățile pur întâmplătoare ar fi putut să îi răspundă. Dar toate se încăpățânau în tăcere și rămâneau mute în contemplarea femeii cu anii cât viața. Cunoștea Catinca fiecare por, fiecare rid lăsat de roata unei căruțe zguduite prea tare de un cal nărăvaș și neascultător în pământul satului ei, fiecare poartă pe lângă care trecea cu vopselurile tocite de timp și ploi. Fiecare fereastră umbrită de perdele curioase și ascunse care îi adulmecau trecerea, priveau și într-o secundă duceau vorba mai departe. Gura lumii, câte vorbe o mai fi spălat ploaia, o fi purtat vântul în pustie, chipul ei ridat și bătrân nu știa, poate mai mult își imagina.

Își purta anii din ce în ce mai greu, trebuia să admită asta. Ca pe o trenă călcată în picioare de invitați la nunta unei mirese părăsită de mire. Avea falduri tocite rochia, de parcă nimănui, nici sorții, nici timpurilor nu le-ar fi păsat cât de imaculată se arăta ea la începutul vieții. O cam călcaseră în picioare neîndurător. Ridică ochii spre cer. Îl simțea mai aproape de ea astăzi. Atât de aproape încât ochii ei albaștri se așezau perfect simetric pe întinderea lui. Într-o contopire și simbioză perfecte.

Da, Ileana avea ochii ei. Ai ei, nu ai tatălui. Când o născuse, ochii fetiței erau altfel decât cei ai altor copii. Erau clari, senini și albaștri. De la începuturi timide, de la prima încercare de plâns sonor, culoarea era deja stabilizată în matca privirii și hotărâtă să nu ridice semne de întrebare, era clar, așa vor rămâne pentru totdeauna fără să mai sufere nici o modificare, oricâte pronosticuri și pariuri făceau babele adunate în jurul leagănului în ziua aceea de 25 mai 1931. Adia vara prin sat. Se înfiripau trandafiri înțepați pe la colțurile ciobite ale prispelor. Miroseau a puritate. Se scuturau ușor de roua dimineților abia trezite din somn, buimaci și neconștienți de propria lor fascinație. E drept că oamenii la țară mai uită câteodată să își ia răgazul de admirație și contemplare. Catinca și-a luat fetița în brațe și a ținut-o strâns, atât de strâns încât moașa a trebuit să i-o smulgă ca să poată spăla și curăța făptura aceea ireală și străvezie de albastră din cap până în picioare, de resturile abisului întunecat și cald, clocotitor și prudent din care tocmai ce fusese aruncată în lume.

Ileana Catincăi privea albastru, plângea albastru, se foia și se strângea senină ca o mare ireală și netulburată, o mare pe care la un final inerent de drum, nici una nici alta nu au văzut-o decât în cărți poștale. Erau departe de mare. Un tunel, poate mai multe, o noapte de mers, poate și mai bine de atât.

Ileana avea astăzi 70 de ani, iar ea Catinca, aproape 90. Catinca își ridică cu o mână sufletul. Să o mai țină un pic. Să o mai vadă pe Ileana și azi. Ca în fiecare zi de când se separase de ea, la vârsta de câțiva ani și fusese de acord cu adopția de către fratele și cumnata ei, soția acestuia. Că ei nu puteau avea copii. Și tare au dorit copila asta.

Grele vremuri, grea văduvia după război cu mulți copii mici…își completă Catinca gândul la timpul trecut al deciziei care o mai cutremura și astăzi.

Auzi un sunet ca un foșnet cu susur fidel tăcerii în pala de iarbă lângă care odihnea bastonul ei. Un șarpe nedumerit de întâlnirea cu ea încercă din toate puterile să dispară la timp, dar ca un făcut, aproape paradoxal, “gaura de șarpe” nu îi apăru în cale. Bastonul bătrânei îi zdrobi trupul direct și fără nici o ezitare. Corpul făcu niște grimase de neînțeles, după care se mai tângui o vreme în țipete neauzite și aproape mute. Se mai târî o secundă după care rămase inert și imobil în iarba prăfuită. Bătrâna își șterse bastonul de iarbă ce își opri freamătul pentru o secundă. Parcă și vântul se oprise din bătaia sprințară și haotică. Era primăvară. Postul Paștelui pe care bătrâna îl respecta cu sfințenie. Întâlnire fatală. Catinca simțea o frică paranoidă față de șerpi. Îi ucidea cu sânge rece când îi apăreau necugetați în cale. Și asta doar de frică. Și silă. Lupta ce se dădea in sufletul ei, pe de o parte dragostea și aplecarea duioasă către natură, puterea de iertare fără a sta pe gânduri celui vinovat de a-i fi greșit și vânătoarea inconștientă a șerpilor din sat, erau crucea ei pe pământ. La spovedanie știa întotdeauna câți șerpi nimicise. Nu uita niciunul. Nu avea nevoie de indulgențe.

Înainte de a ajunge în vârful dealului, trecu pe lângă fântână. Acea fântână. Aici, pe când era copil, căzuse. Rămăsese orfană de mamă de puțin timp. Se trezise peste noapte copil mamă pentru frații ei mai mici. Își asumase povara asta. Fără să se plângă nimănui. Fără împotrivire. Cine altcineva ar fi putut-o face? La sat sau oriunde în altă parte, responsabilitățile dureau și încrâncenau. Și-a văzut tatăl devenind umbra ce alerga fără încetare după cea a mamei ce nu mai era. Cum să îi ceri unei umbre să mai aibă grijă de altcineva în afară de fragilitatea și de subțirimea ei…

În ziua aceea fatidică, copilul devenit mamă s-a prăbușit tras fiind de găleata mult prea mare față de statura lui fragilă, peste ghizdul fântânii. S-a trezit în mijlocul unei ape reci. Își imagină imediat moartea iminentă. Rece la primul impact și apoi caldă pe măsură ce brațele mamei ei, de nicăieri o trăgeau încetișor către ea. Hău de apă înghețată, întunecată la început. Te afunzi și te acoperă din cap până în picioare cu neființă. Broaștele, locuitoarele fântânii, priveau indiferente creatura subțire care nu țipa, care nu dădea din mâini și din picioare să reziste apei, ci se abandona ei ca și cum în adâncuri era așteptată de cineva. Timpul a stat în loc. Secunde, minute grele și prelungi ca niște ani. Brațe apărute de nicăieri au tras copilul la suprafață. Alte brațe o împingeau de jos în sus. Catinca a zâmbit fericită mamei ei. S-a trezit apoi întinsă pe iarba verde ca o rufă albă și pură pusă la uscat. Oamenii se adunaseră ca la balamuc. Femeile strigau, bărbații vociferau, frații ei stăteau ciorchine la distanță neîndrăznind să se apropie. O minune se întâmplase. Tatăl ei nu mai era transparent. Nu mai era umbră. Căpătase contur, putere și cu brațele cu care își salvase copila de la înecul iminent o ținea acum strâns cât pentru toată viața, atât cât putea un bărbat trezit dintr-odată să fie și tată și mamă pentru patru copii.

În acea zi, Catinca își câștigă o viață în plus. Pe care o puse la păstrare pentru zile negre.

Femeia se trezi din amintire. Trecea aproape de poarta lui Vasile. Mintea ei îi împuia capul astăzi, îl făcea calendar. Catinca rememoră ziua blestemată în care nu văzuse țapul legat cu lanț pe marginea drumului. Poate că îl văzuse dar nu calculase bine lungimea legăturii. Se trezise cu el aruncându-se peste corpul ei fragilizat. Nu a mai avut timp de ripostă. Nu a mai avut când. Animalul a luat-o la  o trântă surprinzătoare și inegală. A izbit-o de pământ până când, un vecin auzind țipetele înfundate, a reușit să o scoată din coarnele animalului încă vie. Câteva coaste rupte care nu s-au mai refăcut niciodată pe deplin îi aminteau întâmplarea încă dureros în vremurile ploioase. Atunci a mai primit Catinca o nouă viață. Pe care o puse la păstrare din nou. Lângă cealaltă.

De toate aceste întâmplări fără pereche își aducea aminte stând sprijinită cu mintea și fruntea de amintirile de demult. Care nu aveau azi altă treabă decât să se perinde impasibile prin mintea ei.

Auzi trenul de ora 17. Nu avea întârziere azi. Sau poate avea. Doamne, cât mai ura trenurile. Băiatul ei cel mic, licean la oraș, nici 16 ani nu avea, pierduse într-o zi trenul de navetiști. Urcase de disperare și la întâmplare într-un tren marfar. Plin ochi de cărbune. Negrul cărbunelui se întindea ca molima. Unul dintre angajații responsabili de pe tren, dând de băiat, l-a împins jos într-un acces de idioțenie sau inconștiență. Din mers. Atât a știut face un om matur cu un copil la început de drum și de adolescență, urcat din disperare într-un altfel de tren care să îl lase acasă. Marfarul nu avea mare viteză la deal. Cu atât mai mult cu cât era îngreunat de propria încărcătură și încetinea oricum înainte de intrarea în tunel. Acestea au fost planurile inconștiente ale băiatului. Să sară. Dar împins de omul în uniformă ingrată și rea, băiatul se prăbușise nedumerit pe jos. Roata trenului l-a secerat fără milă. Înainte de leșin a mai auzit doar fluieratul macabru al trenului înainte de a fi dispărut în negrul tunelului. Rămăsese fără o mână de la cot în jos și fără un picior. Un ciot de trup tânăr. Catinca și-ar fi dat atunci toate viețile ei de mamă să facă schimb de durere cu el. Să stea ea în locul lui în spitale, să sufere dureri inimaginabile și suplicii atunci când i se schimbau protezele cu altele noi. Dar nu a putut decât să rămână alături de el. Trenul nu se mai auzea, constată acum bătrâna cu gândurile din ce în ce mai departe și aiurea.

Se revăzu pe ea înseși acum un an sau doi, urcată într-un tren rapid în loc de unul personal. Istoria fiului se repeta cu ea. Venea de la oraș. Speriată de ideea că ar putea ajunge mai departe de sat, de casă, înainte de același tunel s-a aruncat de una singură din tren. În gol. A căzut pe iarba verde din șanțul aruncat pe marginea căii ferate. Nu s-a mai putut ridica de jos. Au dus-o la spital și au îmbrăcat-o în ghips de la mijloc până în pământ. S-a refăcut tare greu. Sau poate niciodată cu adevărat.

Amintirile loveau ritmic. Simțea că îi bubuia tâmpla. O durea. Își puse mâna streașină la ochi. Să o vadă pe Ileana din vârful dealului. Să o privească nesățios până ajunge fizic la ea. “Vine mama” se auzea din vale glasul copilăros al fetei ei pe vremuri, apoi cu ecou mai înfundat și mai dogit, pe măsură ce treceau anii. Risipă de ani.

Își uneau privirile cu lumină albastră. Una pe deal, una în așteptare, în vale. Le era dor de cuvinte, de conversații mărunte. Nu se îmbrățișau, aveau o sfială mare în ele.

În ziua aceea, ca niciodată, Catinca a îmbrățișat-o la plecare, chiar înainte de a urca iar dealul către casă. Cu privirea ațintită către silueta mamei ei care îi dăduse viață atât de tânără, Ileana își așeză în sân busuiocul dăruit de Catinca. Știa că în scurtă vreme îl va pune la icoana veche de lemn din camera bună. Catinca îi povestise visul. Se făcea că urca o scară spre cer. Privind-o cum urcă încetișor dealul înapoi spre casă, aplecată de parcă ar fi vrut să sărute drumul pentru ultima oară, Ileana șopti încetișor ” drum bun, mamă“.

Știa, simțea fără îndoială că acesta era ultimul drum din cele multe străbătut de Catinca o viață întreagă ca să ajungă în fiecare zi la ea, fie și numai preț de câteva minute.

Era postul Paștelui. Viețile puse la păstrare de ea, primite recompensă de la viață în toate momentele ei de cumpănă și grea încercare, fuseseră demult dăruite copiilor ei.

A doua zi, când a auzit clopotele, Ileana a știut. Băteau altfel decât de obicei. De parcă murmurau o rugăciune pentru Catinca. Picurau lacrimi pe obrazul Ilenei ca o ploaie sărată. Erau ca marea pe care Catinca nu o văzuse niciodată, numai că valurile curgeau vertical.

Proza nr.4

4.“Orașul fericirii” (Distopie)

 

Clădirile gri încercau să-și regăsească culoarea în lumina unui soare primăvăratic, apărut timid, după o ploaie măruntă și deasă.

Prin ochiurile mari și zăbrelite ale ferestrelor, priveau cu invidie, peste marea ce le despărțea de alte orașe.

Acolo, în depărtare, clădirile roz, străluceau de bunăstare, lăfăindu-se în razele aurii.

La asemenea priveliște, clădirile gri își aminteau cu nostalgie de trecut, de zumzetul plăcut ce străbătea străzile cu mult timp în urmă. Cu strângeri de inimă și lacrimi de praf cenușii, revedeau oamenii veseli ieșind din casă și împrăștiindu-se ori spre câmpurile verzi ale măslinilor, ori spre bărcile de pescuit, ce pluteau alene pe valurile moi sau spre zona industrială a orașului.

Totul se desfășura firesc. Problemele ce apăreau în orașul de la malul mării erau considerate provocări pentru îmbunătățirea traiului în comun, bucuriile și întâmplările vieții de zi cu zi erau povestite și analizate de bătrânii ce-și așezau scăunelele pe marginea străduțelor înguste și precum oracolii din Delphi revelau răspunsurile înțelepciunii mediteraneene.

Dar nimeni nu bănuia ce urma să se întâmple.

*

Ziua în care un șir de mașini moderne și-a făcut intrarea în oraș, nu a stârnit decât o curiozitate provincială și poate un gând fugar că lucrurile vor fi și mai bune.

Nici măcar înțelepții nu au întrezărit culorile gri, ce însoțeau, precum niște umbre, acele autoturisme, a căror vopsea proaspătă lua ochii tuturor.

Dar acea zi a fost uitată repede, iar oamenii au revenit la vechile lor îndeletnciri și obiceiuri.

**

Până când au început să se audă tot felul de povești ce alergau grăbite din gură în gură și de la o străduță la alta.

– Giovanni a fost obligat de către primărie să-și vândă terenul pe nimic, s-a văitat disperată Zia Lucia, celorlalte femei.

– El a fost norocos, a pierdut decât un petec de pământ, a răspuns una dintre ele, pe lângă Giancarlo ce a fost dat afară din fabrică după 30 de ani de muncă.

– Cum a fost dat afară?! au întrebat, mirate, toate celelalte.

***

Subiectele de felul acesta preocupau acum cetățenii orașului La Città della felicità.

În câteva luni de la ziua mașinilor, ce a fost marcată în calendarul fiecărei familii, ca Zi a nenorocirii, clădiri gri începeau să-și înalțe etajele spre cer, în zgomot de excavatoare și betoniere.

Oamenii priveau cu îngrijorarea acea forfotă grăbită, iar din ochii lor se ridicau semne de întrebare la fiecare tren ce ajungea în gară și era plin de siluete îmbrăcate la costum ce trăgeau după ele bagaje uriașe.

Hotelurile orașului se umpleau în fiecare zi din ce în ce mai mult. Se căutau cu disperare locuințe de închiriat ori simple cămăruțe. Agricultura, cu fiecare săptămână ce trecea, își pierdea din valoare pentru că terenurile erau acum smulse cu forța proprietarilor. Măslinii seculari se îmbolnăviseră peste noapte de un virus numit Xylella fastidiosa iar tăierea sau incendierea lor devenise deja o ocupație zilnică.

Orașul începu să se împartă în tabere. Unii susțineau această dezvoltare galopantă, profitând de cerințele pieții. Ceilalți însă, ieșeau în stradă cu pancarte, militând pentru Terra nostra și cerându-și înapoi viața de altădată.

Primarul, Luigi Maialino, încins pe o parte a trupului rotund, cu steagul țării și emblema orașului, ieșea la tribuna Primăriei asigurând cetățenii că totul este spre binele lor.

– Doriți să oferiți un viitor copiilor voștri? urla acesta, în portavoce.

– Nu vreți să ne dezvoltăm și noi precum celelalte orașe? continua el, pe același ton dojenitor.

– Oameni buni, aceasta este șansa noastră! Ar trebui să mulțumim acestor persoane importante ce ne-au onorat alegând orașul nostru pentru un astfel de proiect.

Ragazzi [1]cât credeți voi că vom mai putea trăi din agricultură și pescuit?!

– Ce Dumnezeu, trebuie să ne aliniem și noi la normele internaționale, să ne integrăm în marea comunitate! Să fim vizionari, să învățăm să facem afaceri!!

– Dar domnule primar am pierdut tot, striga mulțimea de oameni disperată. Măslinii ne-au fost otrăviți, industria se prăbușește, iar locurile noastre de muncă nu mai există.

– Cu ce să ne hrănim copiii? Doar cu fructe de mare, paste și pește?! Producția uleiului a fost aici dinainte de a ne naște noi… era precum pâinea cea de toate zilele…continua mulțimea.

– Vă asigur că sacrificiul vostru va fi răsplătit din plin, iar în curând veți obține locuri de muncă decente, la birouri, fără a mai fi nevoiți să vă spetiți în călduri toropitoare sau în ploi fără sfârșit.

Cuvintele primarului începură să umple rubricile ziarelor și programele locale de radio și televiziune. Se vorbea de progres, de șansă, de dezvoltare.

Școlilor și liceelor le-au fost dăruite niște televizoare mici așezate pe niște cutiuțe și echipate cu niște chestii ce se puneau pe cap, acoperind urechile. Așa povesteau acum, înțelepții orașului, neînțelegând ce erau acele aparate.

În programa școlară au fost adăugate cu rapiditate cursuri de calculator și lecții de marketing și vânzări, indiferent de nivelul gimnazial la care se aflau copiii și studenții.

Șomerii au fost somați să se înscrie la cursuri dacă își doreau să găsească un loc de muncă în acele edificii cenușii ce parcă rânjeau de fiecare dată când te apropiai de ele.

Degradarea sau așa-zisa dezvoltare a orașului lua amploare cu fiecare minut anunțat de clopotele bisericilor.

****

Vara se apropia de final atunci când o sirenă începu să urle la final de noapte.

Luminile s-au aprins rând pe rând pe la ferestre. Dar oamenii nu începură să iasă înnebuniți de frică din casă, imediat, așa cum te-ai aștepta la un astfel de sunet.

Mai trecu un pătrar de ceas și dintr-o dată ușile caselor începură să se deschidă în același timp lăsând să iasă șirurile de siluete. Străduțele se umplură în scurt timp. Mergeau doi câte doi, în șir indian și în cadența pașilor ce răsunau pe caldarâm.

Veselia și zumzetul de altădată dispăruseră. Hainele colorate și zâmbetele fuseseră înlocuite cu costume închise la culoare și călcate la dungă.

Nici măcar numele orașului nu fusese păstrat. Din Orașul Fericirii se transformase în Orașul 1 – Call Center, bineînțeles, cu aprobarea primarului Maialino ce arăta și se comporta exact așa cum îi era numele.

Șirul oamenilor pătrundea în clădirile gri ce acum erau finalizate și-și așteptau, cu satisfacție, victimele.

Camerele mari erau mobilate cu mese lungi, ce erau despărțite de plăci de lemn colorat. Privite, păreau niște casetuțe ale unei uriașe biblioteci.

Pe fiecare bucată se regăseau calcultoare noi, telefoane și căști.

Siluetelor costumate le-au fost indicate locurile de către alte siluete în pantofi cu tocuri pătrate sau cui și îmbibați de cremă lucioasă.

Așezarea fiecăruia se desfășură în liniște pentru că scaunele erau ergonomice, iar roțile acestora alunecau ca unse pe marmura podelei.

Fiecare persoană avea în față câte o oglindă, în care, era obligată să se privească și să zâmbească în timpul programului de lucru.

Era una dintre strategiile futuriste ale acestui job. Fiecare mișcare, fiecare grimasă, fiecare gest era făcut ca la carte.

Alături de tasturi, se regăseau, de asemenea, și carnețele, pixuri și nelipsitele scripturi, adică scenariile în care erau scrise introducerile și răspunsurile la dialogurile ce urmau a fi purtate.

Încă câteva zeci de minute mai dură prezentarea și recapitularea cunoștințelor și sunetul asurzitor al telefoanelor în căști, începu.

 – Alo, da, bună ziua! Mă numesc Murgese și vă sun de la firma Peltrin. Aș dori să vorbesc cu responsabilul liniei telefonice al firmei Dvs. Este disponibil? se aude din anumite colțuri ale camerei.

– Alo, da! Vă sun de la Vortex pentru că Dvs. sunteți clientul nostru pe numărul de cartelă reîncărcabilă. Aș vrea să știu dacă sunteți mulțumit de serviciile pe care le oferim.

– A nu? Nu sunteți multumit? Dar de ce? Care este problema? se auzeau alte voci de undeva din centrul încăperii, în timp ce își priveau fiecare mișcare în oglindă.

– Vă explic imediat! Noi lucrăm la rețea pentru că urmează să o dezvoltăm pe întregul teritoriu. Cumva, Dvs., dețineți și un telefon fix acasă?

Dialogurile se legau de la sine. Unele siluete erau mai volubile, mai vorbărețe, altele abia își auzeau propria voce, în timp ce se uitau cu disperare la ceas, în așteptarea celor 5-10 minute de pauză.

Costumele însoțite de tocurile cui sau cu talpă se plimbau printre mese, ascultând, dând indicații, țipând, amenințând, încurajând.

Din alte încăperi asemănătoare se auzeau alte scenarii citite sau recitate:

– Alo, da! Bună ziua! Mă numesc Guglielmo și vă sun de la firma XYZ, societate de recuperări credite.

– Nu, nu, nu, acest apel nu este pentru a încerca să vă vând ceva. Dvs., în acest moment, sunteți dator și trebuie să plătiți această datorie plus penalizări.

*****

Orașul Fericirii se tranformase, în numai trei luni, în cel mai trist loc de pe Pământ.

Oamenii nu mai râdeau, nu mai glumeau, nici măcar nu se mai salutau. Singura întrebare care preocupa acum pe toată lumea era:

– Tu cât ai făcut astăzi? Câte contracte ai vândut? Ce sumă ai recuperat?

******

Trista povestea a acestui oraș a fost răspândită de vântul mării. Dar nu era nimeni ce dorea s-o asculte. Dimpotrivă, primăriile altor orașe erau gata să inițieze acest proiect.

Vechile case, colorate de viață și pace, acum sunt cenușii și triste, precum noile clădiri. Locatarii lor s-au transformat în niște roboți coordonați de siluete în costume și pe tocuri cui sau cu talpă.

 

[1] Băieți (lb. italiană)

Proza nr.5

5. 1 Martie

Mergea cu Aida pe stradă și dacă vreunul din trecători s-ar fi uitat la ea n-ar fi văzut nimic neobișnuit, i s-ar fi părut de bună seamă că e doar o elevă de liceu care se-ntoarce de la școală împreună cu colega ei. Dar nu se uita nimeni la ea, oamenii au problemele și gândurile lor proprii de rânduit în cap și atât de puțin timp pentru a face asta, așa că fiecare pășea absorbit în treaba lui, fără să le dea vreo atenție celor două fete. Poate doar câte un băiat, elev de liceu și el, să-și mai fi aruncat privirile îndrăznețe către Aida – din cauza frumuseții ei de netăgăduit care-i atrăgea pe ceilalți ca un magnet; dar pe ea – fata ștearsă, eclipsată de explozia de lumină pe care-o împrăștia în juru-i prietena ei – pe ea cu siguranță n-o vedea nimeni.

Și de fapt chiar că n-aveai ce să vezi la ea ieșit din comun chiar și dacă te-ai fi uitat atent și plin de bunăvoință: era doar o fată care mergea pe trotuar alături de o altă fată, punându-și un picior în fața celuilalt, așa cum fac toți oamenii când merg, cu un zâmbet pe față… Nu ar fi avut nimeni cum să spună că asta era doar o aparență și că în realitate ei îi lua un efort supraomenesc să facă fiecare pas; era ca și când avea legat câte un lingou de plumb de fiecare gleznă și acum nu reușea decât cu mare chin să-și târâie picioarele pe asfaltul umed – pe care se mai zăreau ici și colo petice subțiri de zăpadă, vestigii ale ultimei bătălii înverșunate pe care-o dăduse iarna, dar pe care-o pierduse în fața căldurii blânduțe aduse pe aripi largi și nevăzute de vântul pribeag de primăvară. Iar zâmbetul ei, zâmbetul ei… ei bine, zâmbetul ei era fals, și poate că acel ipotetic trecător care s-ar fi uitat la ea cu bunăvoință, dac-ar fi făcut-o suficient de atent și de îndelung, ar fi putut totuși să-și dea seama de chestia asta, cum că zâmbetul ei era fals… Și-l pusese pe față ca să păcălească lumea că n-o durea inima, că era satisfacută, că era veselă – mă rog, pe scurt, că se puteau apropia oamenii de ea fiindcă era și ea o fată frumoasă și plină de haz ca și colega ei, Aida…

Dar pe cine să păcălească! Acel zâmbet, văzut mai de-aproape nu era decât chipul hâd al disperării, ca un văl de mătase aruncat peste rana care era tot trupul și inima ei, în speranța absurdă că sub el ar fi putut ascunde și poate chiar s-ar fi și vindecat acea continuă durere pătrunzătoare ce-o chinuia clipă de clipă ca o pelagră, ca și când i-ar fi jupuit cineva carnea de pe ea… Un atare prizărit de voal însă, în loc de a fi de ajutor, îndată ar fi devenit ca îmbibat de sânge țâșnit din mădulare ciuntite, ca un giulgiu emanând fetide miasme, mistuit degrabă de degradeuri de nuanțe roșiatice, vișinii, violacee, vineții… Și tot la fel ca acel văl respingător, zâmbetul ei contrafăcut nu reușea decât să-i îndepărteze pe ceilalți, în loc să-i apropie cum își dorea fata.

Dar cum nimeni nu se uita la ea (pe stradă cel puțin) problema asta nu exista (chiar în momentul de față) și deci era o non-problemă. Iar în ce-o privea pe ea însăși, nu reușise să se păcălească singură niciodată, așa că adevărul zâmbetului ei fals era doar o povară în plus pe care trebuia s-o poarte, ca și pe altele, în cârcă…

Oare în ce hău negru și fără de speranță se prăbușise și de ce simțea nevoia să se pedepsească singură neîncetat? În sinea ei își zicea într-una că vrea să fie fericită, să aibă un prieten, să fie iubită – ca să fim corecți, și le spunea pe toate astea într-adevăr tot timpul, dar exact pe dos, și anume că de ce nu e și ea fericită ca alte fete? (cum ar fi Aida), de ce n-are și ea un prieten? și de ce nu e și ea iubită? – și gândurile astea deveneau bolovani atât de grei încât o trăgeau în fiecare zi și mai adânc spre fundul abisului; și într-un mod de neînțeles parcă făcea tot ce-i stătea în putință pentru a obține opusul a ceea ce-și dorea, pentru a-i îndepărta pe toți din jurul ei. Era ca și cum o forță oarbă, incomprehensibilă, trăgea de ea și-o obliga să facă una și alta, să gândească una și alta și să simtă una și alta, fără ca ea să poată să-i reziste nici măcar cât de cât. De-atâta timp i se roteau necontenit în gând amărăciuni apăsătoare de adolescentă – ca un cârd de corbi înfometați care se hrăneau din seva ei de viață – și de-atâta timp tot creștea deznădejdea din sufletu-i, încât acum ajunsese la capătul puterilor și aproape că nu mai avea vlagă pentru nimic; chiar și lucruri mărunte cum era să-și tragă picioarele unul după altul pe stradă deveniseră o grea tortură. În stadiul acesta nou parcă îi dispăruseră chiar și dorința de a fi fericită, gândurile de nemulțumire împotriva sorții, lamentarea lăuntrică neîncetată și veșnicele critici pe care și le aducea singură – neiertătoare, la orice pas și la orice vorbă, că n-a făcut gestul care trebuia făcut și n-a răspuns pe tonul cu care trebuia răspuns; și parcă tot ce mai rămăsese înlăuntrul ei era doar conștiența întunericului nesfârșit care o înconjura oriunde s-ar fi aflat și a durerii aceleia care nu ostenea nicio clipă s-o înțepe cu mii de ace, în inimă și în trup și în minte. În rest, resimțea tot ce făcea și spunea de parcă nici nu le mai făcea și spunea ea, ci erau doar mișcări și cuvinte automate venite de undeva dinafară, care doar treceau prin ea pentru a se stinge apoi tot în afara ei, fără a putea face ceva să le împiedice sau să le schimbe și fără ca măcar să și le mai aducă aminte după ce se dizolvau în eterul trecutului… Nu mai știa decât că durea, durea…

Lipsise ultimile două zile de la școală din cauză că răcise, și-ar fi trebuit să mai stea și azi acasă, căci încă nu se simțea bine, mai ales că n-avuseseră decât două ore azi. Dar fiindcă era 1 Martie, ziua Mărțișorului – ziua când începea primăvara – ținuse neapărat să vină la școală. Iar asta, fără s-o mărturisească nimănui, fusese doar ca să le dea mărțișoare la colege și să primească și ea mărțișoare de la ele, și mai ales, dacă s-ar fi putut, de la băieți. Și primise, într-adevăr – de la colege. Niciunul de la vreun băiat.

— Aida! se auzi din urma lor o voce gâfâită. Fetele se întoarseră și-i văzură pe colegii lor Traian și Alexandru alergând după ele. Când le ajunseră zâmbiră, și scotocindu-se în buzunarele de-afară ale ghiozdanelor scoaseră fiecare câte un mărțișor. Erau din cele frumoase și scumpe, de zece lei bucata.

Traian îi întinse primul mărțișorul lui Aidei, cu mâna puțin tremurândă.

— Unde-ați dispărut așa de repede, zise el folosind pluralul, ca să nu fie nepoliticos, dar de fapt adresându-se numai Aidei, căci doar nu fugise el să-și dea sufletul după cealaltă… Am vrut să vă dăm și noi niște mărțișoare…

Celălalt băiat, Alexandru, se întoarse și el zâmbind către cealaltă fată și îi oferi mărțișorul lui. Fusese de treabă, o făcuse ca să n-o jignească, dar ea știa prea bine că mărțișorul acela nu-i fusese destinat ei, ci tot Aidei… Doar că așa se întâmplase ca cei doi băieți să n-o prindă pe prietena ei cât fuseseră încă la școală și să trebuiască să fugă după ea acum, și fiindcă n-o găsiseră singură, consideraseră că nu se cuvine să-i dea amândoi mărțișoarele numai Aidei, să n-o umilească mult prea tare pe sărmana fată care o însoțea. Dar ea știa, știa că mărțișorul acela nu era pentru ea! Și în loc să-i fie recunoscătoare băiatului delicat care nu voise s-o pună într-o situație neplăcută, parcă vru să strige, s-audă toată lumea că nu poate s-o păcălească așa ușor, căci știe că mărțișorul acela nu e pentru ea, și ca atare n-are nevoie de el! Dar își dădu seama că nu era vina nimănui că lucrurile se petrecuseră așa cum se petrecuseră, nici a ei însăși, nici a vreunuia din cei doi băieți, nici a Aidei… și în consecință își puse din nou pe față zâmbetul ei, înțepenit de fals ce era (că n-avea altul, autentic; avusese cândva pe vremuri, nici nu-și mai aducea aminte când, parcă fusese în altă viață – poate în copilărie – atât de demult!? – dar îl pierduse de când sufletul i se înmuiase în cerneala neagră a întunericului ce-o strângea iremediabil ca în cercuri de butie, împresurând-o, chircindu-se și încleștându-se în jurul trupului ei șubrezit cu gheare imense de oțel semănând crengilor despuiate în iarnă…), și îi mulțumi băiatului.

Traian se apucase să-i prindă mărțișorul Aidei la gulerul de la palton și Alexandru se luă după el și desfăcu și el din ambalaj mărțișorul pe care i-l dăruise celeilalte fete și cu degete neîndemânatice și reci i-l fixă și el acestei prietene a Aidei la gulerul paltonului elegant de stofă roșie. Era paltonul cel nou pe care i-l cumpărase maică-sa de curând cu mare greutate, deși ei nu-i trebuia și nici nu i-l ceruse. Și cufundată fiind în permanență în ghemotocul încurcat de gânduri din cap, nu văzuse, sau nu vrusese să vadă, sau poate că văzuse dar pur și simplu nu contase pentru ea, că maică-sa făcuse efortul ăsta doar fiindcă o iubea și simțea nefericirea și disperarea ei și ar fi vrut s-o ajute, dar nu știa cum… și-atunci îi cumpărase paltonul acela dichisit, ca s-o bucure – deși costase o avere și trebuise să se dea peste cap ca să-l găsească. Și chiar dacă fata nu încercase niciun sentiment de apreciere când îl primise, îl îmbrăcase totuși azi, fiindcă era 1 Martie, și vrusese să fie frumoasă la începutul primăverii, și… și… și dacă doar zâmbetul acela chinuit i-ar fi ieșit mai bine! – atunci ar fi fost cu siguranță totul perfect în acea zi de 1 Martie!

Deci, iată, primise până la urmă și ea un mărțișor de la un băiat! Nu asta vrusese oare când se sculase de dimineață devreme ca să vină la școală, în pofida faptului că era încă răcită, și nu de asta se îmbrăcase frumos, cu paltonul ei de mare gală, și își pusese pe față zâmbetul de fată fericită?

*

Când ajunse acasă, în holul scării o întâmpină un prichindel pe care nu-l cunoștea, nu era din bloc de la ea.

— Sărut-mâna! declamă el energic, deși ea nu era decât o adolescentă și nu o femeie în toată firea ca să i se adreseze cu “Sărut-mâna”, dar cine știe, poate că băiatul voise să-și arate buna educație pe care i-o dăduseră maică-sa și taică-su acasă. Avea o față serioasă, chiar puțin încruntată; nu părea să aibă mai mult de șapte-opt ani. Stătea lipit de caloriferul din hol, pesemne de-abia intrase și voia să se încălzească puțin după frigul de-afară.

— Tu n-ai vreo prietenă sau vreo colegă căreia nu i-ai dat încă mărțișor azi? îl întrebă fata din senin, fără să răspundă la salutul lui. Copilul o privi cam nedumerit, dar ea se apropie de el fără să mai aștepte să-i răspundă și, aplecându-se, îi arătă mărțișorul prins de gulerul paltonului ei roșu.

— Îți place mărțișorul ăsta? Uite, ia-l tu și fă-l cadou unei fete de care-ți place, continuă ea, desprinzându-și-l de la guler.

Și după ce-i dădu mărțișorul îl lăsă pe băiețelul acela străin în hol, cu o expresie plină de mirare pe fața lui serioasă, iar ea luă liftul. Marea Negură trona ca întotdeauna în sufletul și-n jurul ei; și totuși, se simțea ca și când scăpase de-o mare greutate din piept, care-o trăsese în jos tot drumul, atârnându-i ca o cărămidă de gulerul de la palton. Și în timp ce descuia ușa apartamentului se gândi că poate-ar fi fost mai bine dacă ar fi rămas azi acasă, ca să se-ngrijească și să-i treacă răceala mai repede.