Câștigătorii concursului Peregrinări, ediția a XIII-a, Dublin, 2020
Proză:
Locul I – textul nr. 9 – Clinica, autor Valeriu D G Barbu (Italia) – premiul: 332,50 euro + publicarea unui volum la Itaca Publishing House
Locul II – textul nr. 13 – Caniculă în stil cubist, autor Nușa Chibici (Spania) – premiul: 237,50 euro
Locul III – textul nr. 12 – Strigoița, autor Savu Popa (România) – premiul: 165 euro

Proza nr.1 – autor Ionel Anghel (Canada)

1. Nichita mă doare și atunci mor să mă pot renaște

Azi am murit un pic, din nou, mai mult. Moartea mă înconjoară și îmi zâmbește aproape în fiecare zi. Dar nu, nu mă poți avea! Îmi dă mesaje printre prieteni sau rude obosite de timpul așteptării și unii vor tăia linia, vor trece înainte pe un drum pe care nu l-ar fi vrut. Cimitirul născut în spatele meu crește binefăcut și binehrănit de amintiri și mai ales de sentimente. Când te-am pierdut și mai ales când te-am găsit la obituare, încât mă simt  singurul rămas sub stele? Când te-ai născut așa de departe de mine, încât nu a mai rămas timp între timpul tău și propria mea trezire? Când te-am pierdut, fără gând de regăsire sau nici măcar de un gând de bună dimineața…?

De ce încă ești când eu mă simt că am fost? într-o lume de vom fi între așa multe amintiri?

Mi-am terminat drumul îngenuncherii între înmormântarea de ieri și cea de azi, cu un suflet ud de lacrimi și aduceri aminte de vremuri încă netrecute în  cont.

Erai așa de mult, încât propria amintire va muri, dar vom renaște, da, vom renaște din nevoia de a muri și de a renaște ca și cum între noi, cei plecați și noi, cei așteptând, nu e nimic mai mult decât un soare așteptând să devină cenușă. Și da! din aceeași cenușă, noi încă gândim!

Fii binevenit! m-am îngropat de mult în scuze, așa încât nu mai trebuie să bați la uși străine sau universuri dincolo de propria gaură neagră. Și totuși, te aștept, dă-mi un semn, mișcă o stea, distruge un vis, dar plouă-mă cum doar zorii de zi mai pot visa peste umărul meu, peste umărul meu care încă mă doare în fiecare dimineață de atâta zbor. Fi-mi sunt și nu doar vis, sau cel mai rău, o zi de mâine, când doar soarele va fi ultimul nostru gând. Mă renasc, privindu-mă, și dorind să-mi fiu martor la propria aprindere, dar fără aripi, ci doar în gând.

Acum mă duc, e un cer ce se cere inventat spre zborul păsărilor încă moarte în gândul meu, dar departe de vis și zborul peste ape. Doar stele rămân în urma zbaterii de aripi, chiar luna se ascunde în spatele numelui meu de gagarin fără țel sau ținută, doar o istorie adânc îngropată sub un ocean de vodcă, așa de adânc, doar noaptea mă mai poate trezi…și aduce acasă.

Acasă, de unde nu am plecat, dar nici rămas să mă aștept venind din spatele stelelor moarte ale visurilor mele. Sau poate ale tale. După atâta drum și plângere, încă încerc să mă  dumiresc unde eu m-am oprit, și de unde tu, da TU!, cel străin de mine începi să fii eu. Eu, același eu, de dinaintea facerii tale, și dinaintea gândului tău. Vom fi aceeași! dar niciodată la fel! Fii binevenit! te aștept! Să devenim noi dincolo de eu sau tu și nicidecum sau niciodată alții. Alții sau alt univers de propria noastră durere! Sunt târziu, iar sufletul meu nu se mai poate renaște, e timpul să mă ascund, unde nici lacrimile nu mă mai pot găsi, așa încât plâng cu stele căzătoare sau cutremure peste ceea ce încă nu putem fi, dar am dori… măcar în vis sau amintite. Aici vine dorul de big bang, încât nu sunt și nu am putut deveni mai mult decât eu însumi. Aici e momentul renașterii, din multul noi sau peste tot să devii eu sau aici și acum. Am ales, îți voi cere numele să mă urmeze ca și când nu am fost să fiu și nici măcar să fii nu ai fi dorit să mă trezesc. Vino acum, sunt, aștept, încă renasc, fiecare cenușă de lumină încă moare așteptăndu-și pasul pe o scenă de mult uitată și îngropată în vicii.

Acum mă sting, mă suflu peste propria lumânare fără prohod sau coliva unui univers prea strâns în sine să mă cuprindă sau să mă înțeleagă. Atunci am hotărât să fiu doar eu, o gaură neagră fără centru sau măcar început. Așa am putut să devin ceea ce lumina încă nu a putut dovedi într-o stea, ca cea ce ne poartă visurile moarte spre zorii dimineții. Trăim fără a fi măcar conștienți că trecutul nu contează, iar viitorul s-a întâmplat deja. Ne înfigem dorul sau măcar propria naștere într-un pământ încă nenăscut în mijlocul unei  stele numite noroc.

Știu că încă suntem departe de ceea ce putem fi sau încă visăm, dar visul e doar o altă realitate, și doar degetul mare așezat peste focul sufletului ne va spune cât de mare ne este soarele. Sau dacă măcar există, să nu ne mai trezim în mijlocul unei nopți inventate de fantasme, că suntem un buric încă netăiat.  Sau un sânge încă necurs între cele două lumi care nu ne explică de ce suntem sau de unde venim. Ești? mă plec spre înțelegere, ca spre un destin anonim și fals de înțelegerea unui vis, al meu sau al nostru, comun, dar niciodată despărțit de egoism. Acum devin eu mai mult decât înainte și nu e  încă limită cât de departe pot ajunge sau pot explica luminii că am ajuns să-mi fiu propria memorie. Și nu e nimic a fi mai mult decât sunt sau am fost într-un timp care-mi va aștepta nașterea să fie inventată. Și poate vei înțelege cine sunt, de unde venim și mai ales, de ce numele tău seamănă așa de mult cu al meu, fără a fi aproape de zei și nici de norii propriei furtuni. Să fiți iubiți! Fiecare clipire de ochi e o nouă zi și o nouă speranță. Creștem, renaștem și devenim fără speranță! Implacabil, la un mod de trecut, nici măcar inventat de Nichita. Și asta doare!

Nichita mă doare și atunci mor să mă pot renaște

Proza nr.2 – autor Camelia Buzatu (Dolj)

2. Rina

-De parcă n-ar fi fost de ajuns că am avut o zi de rahat, mai trebuie să bată și vântul! a zis Rina invitându-mă în casă.
În penultimul an de liceu, simțind apăsarea din familia mătușii care nu mai voia să mă țină în gazdă, am încercat să-mi găsesc o nouă locuință. Atunci am întâlnit-o eu pe Rina care mi-a promis că mă va lua sub aripa ei ocrotitoare. Așa că femeia binevoitoare m-a adus într-o zi acasă la ea, să văd și să încerc confortul din preajma acelei aripi ocrotitoare, dacă doream puteam să-mi aduc și o parte din bagaje, din năravuri, să-mi lustruiesc aici anii, să-i pregătesc pentru un viitor optimist.
După ce-am rătăcit printr-un cartier mărginaș de case vechi, am ajuns în sfârșit la destinație în fața unui gard de cărămidă care începuse să se macine și străbătând o alee pavată cu țigle sparte a trebuit mai întâi să ne facem loc cu brațele printre bălăriile crescute nepermis de mult ca să putem ajunge la ușa principală. Prima dată am intrat într-o încăpere cu trei ferestre dispuse spre răsărit, acoperite cu perdele de dantelă croșetate. Înălțându-se pe un scaun, Rina a înșurubat un bec, mie mi s-a părut ciudat că nu era și un întrerupător acolo. Pardoseala de lemn de stejar era albită de atâta spălat, pe alocuri pete maronii ca niște bălți stricau orice impresie de curățenie. Pe pereții dați cu var alb erau expuse icoane ieftine din hârtie lipită pe lemn, atât de afumate încât nici nu mai știai ce reprezintă, numai una făcea excepție, auriu în lumina artificială balaurul sclipitor te anunța că e o stampă cu Sfântul Gheorghe. În mijloc trona o măsuță rotundă din lemn șlefuit grosolan, vopsită într-o culoare verde, țipătoare, acoperită cu o pânză de in gălbuie punctată unde și unde cu albăstrele.
M-aș fi așteptat la un interior luminos, având în vedere eleganța pe care o afișa Rina pe stradă, totul aici însă mi se păruse lipsit de orice estetică, nici  neaoș țărănesc (în fond și la urma urmei, interioarele rustice au poezie în ele), și nici comod, confortabil, orășenesc nu era.
După ce ne-am lăsat încălțările pe-o bucățică de linoleu am intrat într-o bucătărie unde pe unul din pereți se desfășura în toată splendoarea ei o cusătură care de fapt ar fi trebuit să-și aibă locul în dormitor: „Numai luna și o stea știe de dragostea mea”, și asta nu era tot, pentru că lângă o sobă din cărămidă brută dată cu var, pe o masă acoperită cu mușama aștepta intrarea în tură un aragaz-valiză cu două ochiuri. Cu gesturi de regină, demnă, de parcă ar fi fost împăiată, Rina a luat dintr-un mic dulăpior suspendat un borcănel de cafea. A pus ibricul cu apă pe flacăra argazului adăugând trei măsuri pline cu vârf de cafea pe care, după ce le-a deșertat în vas a făcut anunțul adevăratei lor valori scuturând ușor lingurița de buza emailului:
-Pentru mine banii n-au însemnat niciodată mare lucru. Atâta vreme cât ai un acoperiș deasupra capului, trei mese pe zi și cafeaua de dimineață nimic nu trebuie să te mai înspăimânte! m-a lămurit Rina încercând să-și îndulcească puțin tristețea, să nu-mi aducă pe cap sentimente dezamăgitoare.
Glasul ei mi-a dat curaj, așa că am putut s-o urmăresc fără menajamente pe femeia din fața mea care văzându-se la rândul ei privită atât de insistent s-a roșit ca și când ar fi fost prinsă cu o minciună iar jena și teama că va fi demascată ar fi făcut-o să-și coboare privirile. Cu toate astea din limbajul gesturilor ei, eu n-am înțeles mare lucru, era vorba de o evidentă ironie probabil, pentru că trebuie să fii nebun să nu-ți dorești un ban de aur în locul celui de aramă, mai ales când sărăcia din jurul tău țipă, aproape să-ți spargă timpanele.
Cu un surâs pieziș, plin de subînțelesuri, gazda mea s-a instalat pe un scaun, nu înainte de-a mă invita și pe mine să mă așez. Dacă eu am căzut pe scaun ca din pod, Rina în schimb nu s-a așezat până nu și-a verificat cu grijă cutele rochiei, una câte una așa cum un decorator de interioare ar aranja faldurile unei draperii într-un conac ultraluxos. În momentul în care femeia și-a încrucișat brațele, mie mi s-a părut că aș avea în față o Rină îngâmfată, atitudinea ei părea sfidătoare, parcă voia să domine, până și respirația îi era triumfătoare, poate și felul cum ședea pe scaun contribuise la această impresie, dreaptă și cu ținuta ei perfectă, te trimitea cu gândul la pasărea paradisului. Adevărul era însă că Rina se relaxase și fiind cuprinsă de un fel de intimitate misterioasă, simțea nevoia unor destăinuiri, un fel de a fi străin celor care o știau, poate și pentru că, zicea ea, la prima vedere îi părusem atât de profundă, dispusă să o ascult și să o înțeleg:
-Am ajuns la un fel de saturație, nu mă mai bucură nimic în viața asta. Tu ești tânără, ce nebună și eu să-ți vorbesc tocmai ție de saturație! a-ncercat Rina să spargă cumva tăcerea rece ca marmura care s-a instalat la un moment dat între noi.
-Păi, ai uitat să numești aici și țoalele tale, ele nu reprezintă nimic, că doar îți place să fii elegantă?! Ai putea să faci din asta o afacere! Un țel!
Rinei însă nu i-a plăcut acest cuvânt, țoale, adică zdrențe, fleacuri, așa că, fără să zică nimic s-a întunecat la față, dar fără o oglindă prin preajmă nu și-a putut urmări pe deplin umbrirea asta pe care n-o cunoșteau bine decât lanurile atunci când soarele intra într-un nor mai vânjos sau vulturii care se ciocniseră de-un cer pregătit de furtună. Ca și când mi-ar fi șoptit cineva definiția sufletului din fața mea, mi-am dat seama că în Rina exista și un oarecare grad de gratuitate care le satisfăcea colegilor și prietenilor pornirile ironice, sau poate se înșelau cu toții, o judecau greșit, oare, înfățișarea exterioară a omului, e-ntotdeauna reflexia celei interioare? Erau atâtea exemple de mari personalități, cu figuri de criminali ori ochi ieșiți din orbite ca la spânzurați, oameni de excepție, adevărate exemple de profunzime și înțelepciune! Poate că de fapt doar zvonurile despre numărul incredibil de mare de pasiuni pasagere pe care le avusese mă făcuseră să o judec strâmb. De când rămăsese singură și se mutase în casa asta veche, Rina nu se mai putuse lipi de niciun bărbat, așa cum cimentul vechi nu mai face masă cu apa și cu piatra, bărbați veneau și bărbați plecau din viața ei fără să-i lase în piept nimic. Se povesteau amănunte picante pe seama ei: „Ascultați-mă pe mine, își cunoaște bine meseria!” auzeam adesea vorbindu-se destul de des despre ea, bârfele astea o lăsau însă pe Rina complet indiferentă, se pare că evoluase în domeniu, că avea chiar ciudățenii în materie de amor, ciudățenii pe care și le recunoștea, mai în glumă mai în serios spunea că are pretenții de drept de autor, o întâlnire amoroasă cu ea fiind ceva inedit.
Mai întâi bărbatul, insul, ticălosul ori puiul care-i călca pragul trebuia să-i povestească de nevastă, ea îi cerea să o descrie pe rivală, să-i spună dacă e fericit cu ea, de e gospodină ori ba și dacă nefericitul făcea greșeala și-i spunea că respectiva iubită era blondă, Rina se întuneca la față, seara era total compromisă iar omului nu i se mai dădea o a doua șansă. Niciodată! Pentru această misterioasă era fie un fel de balsam pe rană, fie o autoșfichiuire a sufletului, numai ea sau Dumnezeu din ceruri înțelegea de ce se comporta așa, pentru că totul se petrecea ca într-un ritual străvechi bine pus la punct de generații și generații întregi de femei:
„-Îi privesc uneori părul bălai revărsat pe mânecile cămășii de noapte, îmi place să prind momentul când se scoală ea dimineața și face cafea, îmi place s-o privesc…am impresia că …face duș cu soare topit!” își începea tipul povestea
-Și de ce-ai mai venit? se înrăia Rina imediat. Ca să mă jignești, prin asta tu-mi aduci un reproș, îmi faci cu sic, vezi drăgăliță Doamne, mie nu mi-a zis nimeni, niciodată așa cuvinte frumoase! îl repezea femeia pe ins cu dușmănie. Dar poți să-mi zici tu acum, ce-i zici ei să-mi repeți în amănunt și mie!
-Nu știu cum… și nici nu pot!
-Dacă nu poți atunci ce cauți aici? Cum să nu poți?! Ia ieși tu frumușel afară!”
Nimeni nu știa ce-i răspundea el, insul, ticălosul, puiul, și nici ce se întâmpla mai departe nu mai aflase nimeni, dar toți povesteau  că după ce-i destăinuiau amănunte din viața de familie, unora le zâmbea enigmatic, ca și când i s-ar fi făcut un compliment, la o primă analiză te-ai fi gândit că-și atribuia sieși cuvintele bărbaților către neveste. Dar indiferent ce i-ar fi răspuns celălalt, replica ei era aceeași, așa, ca și când ar fi trebuit să urmeze niște pași deja trasați, până și zâmbetul îi era ca tras la Xerox, chiar s-ar fi putut crede că ea își regiza stările, ca să pară mai interesantă, să seducă prin mister. Doar rezultatul întâlnirii era cert și putea să fie de două feluri, adică pe unii-i dădea afară în timp ce pe alții-i oprea, pentru puțin timp, dar îi oprea, și niciodată nimeni n-ar fi ghicit câtă sinceritate era în ea, câtă indiferență, sensibilitate…ori câtă dușmănie culeasă din zilele care amărâseră acel înveliș uman.
-Vezi tu, când crezi că povestea ta de dragoste se va termina ca în filmele de duzină, așa și pe dincolo de frumos, mai rămâi și gravidă! Iar porcul de lângă tine nu înțelege, te dezgustă când continuă să-și așeze mâinile libidinoase pe trupul tău! Pe de altă parte dacă stai și aștepți un prinț călare pe un Mercedes alb, te poți trezi în loc de prunci gânguruind cu un batalion de câini și pisici și o casă plină de goblenuri și macrameuri.
-Și acum ce faci? am întrebat-o oarecum îngrijorată nu atât de viitorul ce-o pândea la colț de stradă, cât mai ales de răutatea care-și făcuse cuibar în sufletul ei.
-Ce să fac, bat lumea în lung și-n lat în căutarea prințului pe-un Mercedes alb?! iar cuvintele Rinei chiar au sunat a așteptare, așteptare care cel mai probabil îi dăruia  un refugiu, un fel de amânare până la apocalipsa lumii, un balsam, pentru că atunci nimic n-ar mai conta, scufundarea ei s-ar petrece odată cu scufundarea  ticăloșilor și a rivalelor, cu pieirea întregii umanități.
-Doamne, în ce lume nebună trăim! Cu toate că majoritatea nunților nu înseamnă nimic, sunt doar orchestra de pe Titanic, eu vreau să fiu măritată! i-am declarat cu suficientă convingere. Să rămâi necăsătorit…apăi ăsta e un dezastru major și pentru ei și pentru ele. Îl putem ambala în hârtie sclipoasă, îl putem parfuma, ondula, ca la coafor, tot un dezastru ar fi. Ca să merităm pe cineva lângă noi trebuie să fim totuși morali, eu asta cred!
-Vai, draga mea, ce tâmpenii poți să debitezi! a râs Rina de convingerile mele. Dar dau întreaga vină pe tinerețea ta pentru prostiile pe care le spui. Încă nu ți s-a uscat cerneala pe certificatul de naștere și deja ai pretenții de mare favorită a regelui! Ascultă aici, așa ca mahărul ăla…Iov care și-a pierdut averea și familia vei învăța să te lipsești de toate câte ți le dorești! Acum ai toată lumea de partea ta, ești sănătoasă, tânără, frumoasă…
Dar…să mai treacă anii și parcă te văd cum o să-ți storci creierii să faci din apă vin, o să ți-i întorci pe dos ca să scoți ca un mare scamator din joben o minciună de zile mari care să-ți salveze pielea. Îmi vine să râd cu ce sârguință de școlăriță îmi predai tu mie lecții de moralitate!
-Eu totuși cred că moralitatea conduce lumea, altfel, ne-am sfâșia între noi ca sălbăticiunile! Oricum, când vine vorba despre abaterile de la morală tai în carne vie, sunt călău…munte de ură, mi-am anunțat eu intențiile afișând un rictus de dezgust.
-Deja acest munte de ură e o abatere de la moralitate, din start, să știi! O să vezi tu ce tolerantă o să devii când o să încerci adâncimea gropii cu propriile-ți lăbuțe, lăbuțele astea albe, lungi și fine ca de pianistă, unghiile astea roz care n-au intrat încă în carnea vreunui eșec. O să vezi cum o să devii un fel de maică Tereza pentru toți dezamăgiții sorții, făcându-ți intrarea în ziua următoare cu un pic de umor negru ori vreun banc porcos. Iar eu te voi privi de undeva de sus cum o să-ți faci cuib din săgețile aruncate de ceilalți spre tine și privindu-l cu încântare de mare meșteră o să-ți freci palmele a satisfacție zicându-ți în sinea ta: „Măăă, dar ce mișto m-am instalat eu pe planetuța asta, ca o cloșcă răbdătoare o s-aștept apariția puișorilor rotunzi și aurii și pufoși ai fericirii!” Și asta până când va veni noaptea și tu va trebui să te culci și-atunci o să simți cum îți intră săgețile-n carne, dar ce zic eu carne, până la măduva osului o să-ți pătrundă!? Ei, atunci o să te invit eu, așa, în zeflemea, să-mi mai ții un discurs despre moralitate. Nu de alta, dar să mai râd și eu un pic!
Oricum să fugi până ți-or lua tălpile foc, să fugi ca un câine, să spargi gardurile dacă va fi nevoie numai să nu te-ajungă din urmă capitularea! Asta e grădinița rataților, să știi, e fiica lenei, soră geamănă cu lașitatea și vară primară cu prostia!
-Nu, nu, eu nu vreau să stau așa, cu brațele încrucișate și cu ochii holbați la cei cuminți care sunt călcați în picioare de escroci și ticăloși, am mai zis eu cu hotărâre.
-Dragă, viața trebuie luată așa cum e, ori tu ori celălalt, dinte pentru dinte, ochi pentru ochi! Hai mai bine de mănâncă ceva, lasă discuțiile astea despre viață că mă apucă scârba!
-Baftă mai multă de-acum încolo!
-E o prostituată de lux bafta asta de care pomenești tu. Se dezbracă în fața cui vrea ea, ce contează că tu ai poftă de ea și chiar o meriți, când nu te-aștepți îți dă peste bot și trece la altul care poate nici n-o râvnește neapărat, că el săracul nu știe ce vrea. Și nu neapărat la omul bun ci la nesimțitul fără suflet! și-a vărsat Rina veninul, căpătând acea privire galbenă, de fetiță care n-a primit cadoul de Crăciun la fel ca ceilalți copii.
-Am fost și eu măritată cândva, a continuat ea. La început nu mi-a plăcut, el adora săăăă…să bea, parcă prea-mi amintea de tata. Dar copiii…în fine, visam să am un tată la copilul meu și încă alți copii, ăsta era scopul și rațiunea mea de a fi. Chiar eram disperată după țânci în pantalonași cu rățuște, ori fetițe cu piciorușe grăsuțe în rochicioare scurte. Mi-era necaz pe mine, măi, doar asta să fie menirea femeii, să crească prunci, așa cum ai crește purcei, le pui tărâțe-n jgheab, le dai apă, purcei, tot sânge și carne ca noi! Mare diferență n-ar fi! Tata-mare n-a vrut să-l iau de bărbat, chiar mi-a zis: „Măi, fată, ăsta bea, cu el n-ai să faci casă bună!” El, tata-mare, adică, aștepta vreun prinț, dar care din noi a fost nepractic, eu ori el? Avea și el dreptate, judeca la rece cu toată simplitatea lui. În linii mari, dacă eu mă obișnuisem cu tata beat toată ziua, cum să văd o amenințare în State, că așa-l chema. Eu o țineam una și bună că prinții și prințesele sunt doar în povești și o țâră de fericiți tot puteam noi fi, măcar la început. Dar ți-ai găsit! Cu cine fericit, cu unul ca el?
Și ochii ei se întunecaseră, și mie mi se păruse că va începe chiar să plângă:
-Sper că n-o să începi iar să te smiorcăi?
-I-auzi acu’! Am mâțâit eu când era de mâțâit destul! Și plânsul are rostul lui. Dacă ești fată deșteaptă bocești atât cât să-ți dai seama dacă are rost să bocești, altfel ce rost are să încarci factura?
-Adică?
-Adică până-ți dai seama dacă se merită ori ba să ai inundație.
-Și tu ți-ai dat seama?
Dar Rina nu mi-a mai răspuns, a continuat să-și deșerte amintirile așa cum ai deșerta vinul dintr-un vas în altul doar ca să-l curăți de goroveala care ar trebui să rămână la fund.
-Într-o zi…era o căldură uscată și păcătoasă că-ți pătrundea până și-n oase înmuindu-le, de-aveai impresia că nu mai ești om ci râmă, ca să nu mai spun că ajunsesem să cred că nu mai eram la noi în țară, parcă ne mutase Dumnezeu cu mâna lui undeva pe la Ecuator. Cum îți spuneam, într-o zi îl văd că vine pe stradă. Eu tot pe stradă. Îmi face cu mâna. Era beat. Am încercat să o luăm amândoi pe lângă gard. El nimic! Pe mijlocul drumului! Și unde nu se oprește lângă niște copii să joace șotronul. Și intră-n joc cu ei. Copiii bucuroși, aveau circ gratis! Arunca bucățica de țiglă, încerca să sară într-un picior, cădea în nas! Eu îl ocăram de mama focului la margine, mă agitam ca o maimuță în încercarea zadarnică de a-i lua nenorocitul ăla de ciob din mână. Era surd la rugămințile mele de a nu ne face de mirul lumii. Nu avea în creieri decât șotronul și bucata aia de țiglă: „Ia, uite frate, calc omul pe puță!” și râdea ca un clovn de propriile-i vorbe prostești!
„La noapte oama lui o să-l caute și ia, dacă mai ai ce!”
„Grozăvie, frățioare, nea State joacă șotronul beat!”
Și vestea s-a întins ca o pecingină. Parcă toți copiii din tot orașul se strânseseră lângă nenorocitul ăla de șotron! Eu încercam să-l iau de acolo, el, nimic! Și cu cât mă înverșunam să-i risipesc pe draci de lângă el, cu atât mai mult se năpusteau ca graurii peste noi.
„-Să nu mai bei că te las! i-am zis când s-a trezit.
-Fată dragă, asta nu se poate!
-De ce?
-Pentru că gogoloaie din astea miraculoase nu există! Ce, sunt Isus Cristos, să mă pocăiesc?
-Fără glume de-astea, e treabă serioasă! l-am dojenit eu cu asprime.
-Păi, cine vrea să glumească? Știu și eu despre ce e vorba! Și nu mă privi așa de parc-ai vrea să mă mănânci că-ți pleznesc una de nu te vezi! m-a amenințat el.
-Și?
-Fata mamii, ce să-ți spun eu, mi-am făcut plăsuța și l-am lăsat baltă! Simplu, fără nicio părere de rău. Păi dacă la treizeci de ani bea în halul ăsta, la cincizeci cum o să fie? Dacă o să mai fie!
-Și-acum?
-Acum, acum aștept și eu să mă iubească cineva. Sincer! Devii bătrână când nu ești iubită, să știi! m-a avertizat ea.
I-aș mai fi spus eu câteva cuvinte de mângâiere dar Rina era prea mândră, nu-i plăcea să fie căinată pentru viața ei, de câte ori cineva aducea în discuție traiul ei cu State, Rina scotea ca din buzunar aceeași „expresie-batistă” decolorată de-atâta folosit: „Așa a vrut Dumnezeu!”
Cu alte cuvinte, asta era meseria lui Dumnezeu, să vrea vieți pentru noi, iar noi, biete furnici, ce să facem, n-avem decât să-i acceptăm darul! Nici nu trebuia să-ți mai pui întrebarea de ce și-a dorit Dumnezeu această meserie ingrată când putea să-și aleagă din tot universul ăsta vast cu totul altceva! Și ce să înțelegi din lucrătura Lui? Cum să înțelegi ce face El la serviciul ăla al Lui când e vorba despre destinul incert al oamenilor? Cum să pricepi ce vrea să construiască de fapt când n-ai acces la instrumentele Lui?!

Proza nr.3 – autor Simona Gânj (Belgia)

3.Femeia cu multe vieți

Catinca se opri o secundă să își tragă sufletul. Parcă o durea sufletul ăsta azi mai abitir decât altădată. Îl simțea că rămâne tot în urma pașilor ei, recupera apoi gâfâind din întârziere și se înghesuia grăbit undeva mai jos de inimă. Nu avea loc. Stătea pitit, chircit și incomod dar nu se plângea, nu implora, voia doar odihnă.

Inima își vedea de treabă și bătea în ritmul ei sacadat și hotărâtă să își știe numai de ale ei. Să nu bage prea mult în seamă sufletul Catincăi. Ce, ea inima, nu avea altă treabă? Trebuia acum să coase tivul sufletului zdrențuit al bătrânei? Să zică merci că bate încă. Nu e ușor să fii inima unui om încercat cu de toate de vreo 90 de ani încoace.

Femeia își înfipse privirea în spate pe urmele pașilor ei de parcă voia să le șteargă amprenta sau să îi ia cu ea pentru totdeauna. Drumul acesta nu o obosise niciodată ca până acum. Era învățată cu el. Îl parcurgea zilnic. De o viață întreagă. Ce e o viață, se întrebă ea, privind în jos străpungător de parcă pământul, iarba, vietățile pur întâmplătoare ar fi putut să îi răspundă. Dar toate se încăpățânau în tăcere și rămâneau mute în contemplarea femeii cu anii cât viața. Cunoștea Catinca fiecare por, fiecare rid lăsat de roata unei căruțe zguduite prea tare de un cal nărăvaș și neascultător în pământul satului ei, fiecare poartă pe lângă care trecea cu vopselurile tocite de timp și ploi. Fiecare fereastră umbrită de perdele curioase și ascunse care îi adulmecau trecerea, priveau și într-o secundă duceau vorba mai departe. Gura lumii, câte vorbe o mai fi spălat ploaia, o fi purtat vântul în pustie, chipul ei ridat și bătrân nu știa, poate mai mult își imagina.

Își purta anii din ce în ce mai greu, trebuia să admită asta. Ca pe o trenă călcată în picioare de invitați la nunta unei mirese părăsită de mire. Avea falduri tocite rochia, de parcă nimănui, nici sorții, nici timpurilor nu le-ar fi păsat cât de imaculată se arăta ea la începutul vieții. O cam călcaseră în picioare neîndurător. Ridică ochii spre cer. Îl simțea mai aproape de ea astăzi. Atât de aproape încât ochii ei albaștri se așezau perfect simetric pe întinderea lui. Într-o contopire și simbioză perfecte.

Da, Ileana avea ochii ei. Ai ei, nu ai tatălui. Când o născuse, ochii fetiței erau altfel decât cei ai altor copii. Erau clari, senini și albaștri. De la începuturi timide, de la prima încercare de plâns sonor, culoarea era deja stabilizată în matca privirii și hotărâtă să nu ridice semne de întrebare, era clar, așa vor rămâne pentru totdeauna fără să mai sufere nici o modificare, oricâte pronosticuri și pariuri făceau babele adunate în jurul leagănului în ziua aceea de 25 mai 1931. Adia vara prin sat. Se înfiripau trandafiri înțepați pe la colțurile ciobite ale prispelor. Miroseau a puritate. Se scuturau ușor de roua dimineților abia trezite din somn, buimaci și neconștienți de propria lor fascinație. E drept că oamenii la țară mai uită câteodată să își ia răgazul de admirație și contemplare. Catinca și-a luat fetița în brațe și a ținut-o strâns, atât de strâns încât moașa a trebuit să i-o smulgă ca să poată spăla și curăța făptura aceea ireală și străvezie de albastră din cap până în picioare, de resturile abisului întunecat și cald, clocotitor și prudent din care tocmai ce fusese aruncată în lume.

Ileana Catincăi privea albastru, plângea albastru, se foia și se strângea senină ca o mare ireală și netulburată, o mare pe care la un final inerent de drum, nici una nici alta nu au văzut-o decât în cărți poștale. Erau departe de mare. Un tunel, poate mai multe, o noapte de mers, poate și mai bine de atât.

Ileana avea astăzi 70 de ani, iar ea Catinca, aproape 90. Catinca își ridică cu o mână sufletul. Să o mai țină un pic. Să o mai vadă pe Ileana și azi. Ca în fiecare zi de când se separase de ea, la vârsta de câțiva ani și fusese de acord cu adopția de către fratele și cumnata ei, soția acestuia. Că ei nu puteau avea copii. Și tare au dorit copila asta.

Grele vremuri, grea văduvia după război cu mulți copii mici…își completă Catinca gândul la timpul trecut al deciziei care o mai cutremura și astăzi.

Auzi un sunet ca un foșnet cu susur fidel tăcerii în pala de iarbă lângă care odihnea bastonul ei. Un șarpe nedumerit de întâlnirea cu ea încercă din toate puterile să dispară la timp, dar ca un făcut, aproape paradoxal, “gaura de șarpe” nu îi apăru în cale. Bastonul bătrânei îi zdrobi trupul direct și fără nici o ezitare. Corpul făcu niște grimase de neînțeles, după care se mai tângui o vreme în țipete neauzite și aproape mute. Se mai târî o secundă după care rămase inert și imobil în iarba prăfuită. Bătrâna își șterse bastonul de iarbă ce își opri freamătul pentru o secundă. Parcă și vântul se oprise din bătaia sprințară și haotică. Era primăvară. Postul Paștelui pe care bătrâna îl respecta cu sfințenie. Întâlnire fatală. Catinca simțea o frică paranoidă față de șerpi. Îi ucidea cu sânge rece când îi apăreau necugetați în cale. Și asta doar de frică. Și silă. Lupta ce se dădea in sufletul ei, pe de o parte dragostea și aplecarea duioasă către natură, puterea de iertare fără a sta pe gânduri celui vinovat de a-i fi greșit și vânătoarea inconștientă a șerpilor din sat, erau crucea ei pe pământ. La spovedanie știa întotdeauna câți șerpi nimicise. Nu uita niciunul. Nu avea nevoie de indulgențe.

Înainte de a ajunge în vârful dealului, trecu pe lângă fântână. Acea fântână. Aici, pe când era copil, căzuse. Rămăsese orfană de mamă de puțin timp. Se trezise peste noapte copil mamă pentru frații ei mai mici. Își asumase povara asta. Fără să se plângă nimănui. Fără împotrivire. Cine altcineva ar fi putut-o face? La sat sau oriunde în altă parte, responsabilitățile dureau și încrâncenau. Și-a văzut tatăl devenind umbra ce alerga fără încetare după cea a mamei ce nu mai era. Cum să îi ceri unei umbre să mai aibă grijă de altcineva în afară de fragilitatea și de subțirimea ei…

În ziua aceea fatidică, copilul devenit mamă s-a prăbușit tras fiind de găleata mult prea mare față de statura lui fragilă, peste ghizdul fântânii. S-a trezit în mijlocul unei ape reci. Își imagină imediat moartea iminentă. Rece la primul impact și apoi caldă pe măsură ce brațele mamei ei, de nicăieri o trăgeau încetișor către ea. Hău de apă înghețată, întunecată la început. Te afunzi și te acoperă din cap până în picioare cu neființă. Broaștele, locuitoarele fântânii, priveau indiferente creatura subțire care nu țipa, care nu dădea din mâini și din picioare să reziste apei, ci se abandona ei ca și cum în adâncuri era așteptată de cineva. Timpul a stat în loc. Secunde, minute grele și prelungi ca niște ani. Brațe apărute de nicăieri au tras copilul la suprafață. Alte brațe o împingeau de jos în sus. Catinca a zâmbit fericită mamei ei. S-a trezit apoi întinsă pe iarba verde ca o rufă albă și pură pusă la uscat. Oamenii se adunaseră ca la balamuc. Femeile strigau, bărbații vociferau, frații ei stăteau ciorchine la distanță neîndrăznind să se apropie. O minune se întâmplase. Tatăl ei nu mai era transparent. Nu mai era umbră. Căpătase contur, putere și cu brațele cu care își salvase copila de la înecul iminent o ținea acum strâns cât pentru toată viața, atât cât putea un bărbat trezit dintr-odată să fie și tată și mamă pentru patru copii.

În acea zi, Catinca își câștigă o viață în plus. Pe care o puse la păstrare pentru zile negre.

Femeia se trezi din amintire. Trecea aproape de poarta lui Vasile. Mintea ei îi împuia capul astăzi, îl făcea calendar. Catinca rememoră ziua blestemată în care nu văzuse țapul legat cu lanț pe marginea drumului. Poate că îl văzuse dar nu calculase bine lungimea legăturii. Se trezise cu el aruncându-se peste corpul ei fragilizat. Nu a mai avut timp de ripostă. Nu a mai avut când. Animalul a luat-o la  o trântă surprinzătoare și inegală. A izbit-o de pământ până când, un vecin auzind țipetele înfundate, a reușit să o scoată din coarnele animalului încă vie. Câteva coaste rupte care nu s-au mai refăcut niciodată pe deplin îi aminteau întâmplarea încă dureros în vremurile ploioase. Atunci a mai primit Catinca o nouă viață. Pe care o puse la păstrare din nou. Lângă cealaltă.

De toate aceste întâmplări fără pereche își aducea aminte stând sprijinită cu mintea și fruntea de amintirile de demult. Care nu aveau azi altă treabă decât să se perinde impasibile prin mintea ei.

Auzi trenul de ora 17. Nu avea întârziere azi. Sau poate avea. Doamne, cât mai ura trenurile. Băiatul ei cel mic, licean la oraș, nici 16 ani nu avea, pierduse într-o zi trenul de navetiști. Urcase de disperare și la întâmplare într-un tren marfar. Plin ochi de cărbune. Negrul cărbunelui se întindea ca molima. Unul dintre angajații responsabili de pe tren, dând de băiat, l-a împins jos într-un acces de idioțenie sau inconștiență. Din mers. Atât a știut face un om matur cu un copil la început de drum și de adolescență, urcat din disperare într-un altfel de tren care să îl lase acasă. Marfarul nu avea mare viteză la deal. Cu atât mai mult cu cât era îngreunat de propria încărcătură și încetinea oricum înainte de intrarea în tunel. Acestea au fost planurile inconștiente ale băiatului. Să sară. Dar împins de omul în uniformă ingrată și rea, băiatul se prăbușise nedumerit pe jos. Roata trenului l-a secerat fără milă. Înainte de leșin a mai auzit doar fluieratul macabru al trenului înainte de a fi dispărut în negrul tunelului. Rămăsese fără o mână de la cot în jos și fără un picior. Un ciot de trup tânăr. Catinca și-ar fi dat atunci toate viețile ei de mamă să facă schimb de durere cu el. Să stea ea în locul lui în spitale, să sufere dureri inimaginabile și suplicii atunci când i se schimbau protezele cu altele noi. Dar nu a putut decât să rămână alături de el. Trenul nu se mai auzea, constată acum bătrâna cu gândurile din ce în ce mai departe și aiurea.

Se revăzu pe ea înseși acum un an sau doi, urcată într-un tren rapid în loc de unul personal. Istoria fiului se repeta cu ea. Venea de la oraș. Speriată de ideea că ar putea ajunge mai departe de sat, de casă, înainte de același tunel s-a aruncat de una singură din tren. În gol. A căzut pe iarba verde din șanțul aruncat pe marginea căii ferate. Nu s-a mai putut ridica de jos. Au dus-o la spital și au îmbrăcat-o în ghips de la mijloc până în pământ. S-a refăcut tare greu. Sau poate niciodată cu adevărat.

Amintirile loveau ritmic. Simțea că îi bubuia tâmpla. O durea. Își puse mâna streașină la ochi. Să o vadă pe Ileana din vârful dealului. Să o privească nesățios până ajunge fizic la ea. “Vine mama” se auzea din vale glasul copilăros al fetei ei pe vremuri, apoi cu ecou mai înfundat și mai dogit, pe măsură ce treceau anii. Risipă de ani.

Își uneau privirile cu lumină albastră. Una pe deal, una în așteptare, în vale. Le era dor de cuvinte, de conversații mărunte. Nu se îmbrățișau, aveau o sfială mare în ele.

În ziua aceea, ca niciodată, Catinca a îmbrățișat-o la plecare, chiar înainte de a urca iar dealul către casă. Cu privirea ațintită către silueta mamei ei care îi dăduse viață atât de tânără, Ileana își așeză în sân busuiocul dăruit de Catinca. Știa că în scurtă vreme îl va pune la icoana veche de lemn din camera bună. Catinca îi povestise visul. Se făcea că urca o scară spre cer. Privind-o cum urcă încetișor dealul înapoi spre casă, aplecată de parcă ar fi vrut să sărute drumul pentru ultima oară, Ileana șopti încetișor ” drum bun, mamă“.

Știa, simțea fără îndoială că acesta era ultimul drum din cele multe străbătut de Catinca o viață întreagă ca să ajungă în fiecare zi la ea, fie și numai preț de câteva minute.

Era postul Paștelui. Viețile puse la păstrare de ea, primite recompensă de la viață în toate momentele ei de cumpănă și grea încercare, fuseseră demult dăruite copiilor ei.

A doua zi, când a auzit clopotele, Ileana a știut. Băteau altfel decât de obicei. De parcă murmurau o rugăciune pentru Catinca. Picurau lacrimi pe obrazul Ilenei ca o ploaie sărată. Erau ca marea pe care Catinca nu o văzuse niciodată, numai că valurile curgeau vertical.

Proza nr.4 – autor Iancu Lelia Mădălina (Italia)

4.“Orașul fericirii” (Distopie)

Clădirile gri încercau să-și regăsească culoarea în lumina unui soare primăvăratic, apărut timid, după o ploaie măruntă și deasă.

Prin ochiurile mari și zăbrelite ale ferestrelor, priveau cu invidie, peste marea ce le despărțea de alte orașe.

Acolo, în depărtare, clădirile roz, străluceau de bunăstare, lăfăindu-se în razele aurii.

La asemenea priveliște, clădirile gri își aminteau cu nostalgie de trecut, de zumzetul plăcut ce străbătea străzile cu mult timp în urmă. Cu strângeri de inimă și lacrimi de praf cenușii, revedeau oamenii veseli ieșind din casă și împrăștiindu-se ori spre câmpurile verzi ale măslinilor, ori spre bărcile de pescuit, ce pluteau alene pe valurile moi sau spre zona industrială a orașului.

Totul se desfășura firesc. Problemele ce apăreau în orașul de la malul mării erau considerate provocări pentru îmbunătățirea traiului în comun, bucuriile și întâmplările vieții de zi cu zi erau povestite și analizate de bătrânii ce-și așezau scăunelele pe marginea străduțelor înguste și precum oracolii din Delphi revelau răspunsurile înțelepciunii mediteraneene.

Dar nimeni nu bănuia ce urma să se întâmple.

*

Ziua în care un șir de mașini moderne și-a făcut intrarea în oraș, nu a stârnit decât o curiozitate provincială și poate un gând fugar că lucrurile vor fi și mai bune.

Nici măcar înțelepții nu au întrezărit culorile gri, ce însoțeau, precum niște umbre, acele autoturisme, a căror vopsea proaspătă lua ochii tuturor.

Dar acea zi a fost uitată repede, iar oamenii au revenit la vechile lor îndeletnciri și obiceiuri.

**

Până când au început să se audă tot felul de povești ce alergau grăbite din gură în gură și de la o străduță la alta.

– Giovanni a fost obligat de către primărie să-și vândă terenul pe nimic, s-a văitat disperată Zia Lucia, celorlalte femei.

– El a fost norocos, a pierdut decât un petec de pământ, a răspuns una dintre ele, pe lângă Giancarlo ce a fost dat afară din fabrică după 30 de ani de muncă.

– Cum a fost dat afară?! au întrebat, mirate, toate celelalte.

***

Subiectele de felul acesta preocupau acum cetățenii orașului La Città della felicità.

În câteva luni de la ziua mașinilor, ce a fost marcată în calendarul fiecărei familii, ca Zi a nenorocirii, clădiri gri începeau să-și înalțe etajele spre cer, în zgomot de excavatoare și betoniere.

Oamenii priveau cu îngrijorarea acea forfotă grăbită, iar din ochii lor se ridicau semne de întrebare la fiecare tren ce ajungea în gară și era plin de siluete îmbrăcate la costum ce trăgeau după ele bagaje uriașe.

Hotelurile orașului se umpleau în fiecare zi din ce în ce mai mult. Se căutau cu disperare locuințe de închiriat ori simple cămăruțe. Agricultura, cu fiecare săptămână ce trecea, își pierdea din valoare pentru că terenurile erau acum smulse cu forța proprietarilor. Măslinii seculari se îmbolnăviseră peste noapte de un virus numit Xylella fastidiosa iar tăierea sau incendierea lor devenise deja o ocupație zilnică.

Orașul începu să se împartă în tabere. Unii susțineau această dezvoltare galopantă, profitând de cerințele pieții. Ceilalți însă, ieșeau în stradă cu pancarte, militând pentru Terra nostra și cerându-și înapoi viața de altădată.

Primarul, Luigi Maialino, încins pe o parte a trupului rotund, cu steagul țării și emblema orașului, ieșea la tribuna Primăriei asigurând cetățenii că totul este spre binele lor.

– Doriți să oferiți un viitor copiilor voștri? urla acesta, în portavoce.

– Nu vreți să ne dezvoltăm și noi precum celelalte orașe? continua el, pe același ton dojenitor.

– Oameni buni, aceasta este șansa noastră! Ar trebui să mulțumim acestor persoane importante ce ne-au onorat alegând orașul nostru pentru un astfel de proiect.

Ragazzi [1]cât credeți voi că vom mai putea trăi din agricultură și pescuit?!

– Ce Dumnezeu, trebuie să ne aliniem și noi la normele internaționale, să ne integrăm în marea comunitate! Să fim vizionari, să învățăm să facem afaceri!!

– Dar domnule primar am pierdut tot, striga mulțimea de oameni disperată. Măslinii ne-au fost otrăviți, industria se prăbușește, iar locurile noastre de muncă nu mai există.

– Cu ce să ne hrănim copiii? Doar cu fructe de mare, paste și pește?! Producția uleiului a fost aici dinainte de a ne naște noi… era precum pâinea cea de toate zilele…continua mulțimea.

– Vă asigur că sacrificiul vostru va fi răsplătit din plin, iar în curând veți obține locuri de muncă decente, la birouri, fără a mai fi nevoiți să vă spetiți în călduri toropitoare sau în ploi fără sfârșit.

Cuvintele primarului începură să umple rubricile ziarelor și programele locale de radio și televiziune. Se vorbea de progres, de șansă, de dezvoltare.

Școlilor și liceelor le-au fost dăruite niște televizoare mici așezate pe niște cutiuțe și echipate cu niște chestii ce se puneau pe cap, acoperind urechile. Așa povesteau acum, înțelepții orașului, neînțelegând ce erau acele aparate.

În programa școlară au fost adăugate cu rapiditate cursuri de calculator și lecții de marketing și vânzări, indiferent de nivelul gimnazial la care se aflau copiii și studenții.

Șomerii au fost somați să se înscrie la cursuri dacă își doreau să găsească un loc de muncă în acele edificii cenușii ce parcă rânjeau de fiecare dată când te apropiai de ele.

Degradarea sau așa-zisa dezvoltare a orașului lua amploare cu fiecare minut anunțat de clopotele bisericilor.

****

Vara se apropia de final atunci când o sirenă începu să urle la final de noapte.

Luminile s-au aprins rând pe rând pe la ferestre. Dar oamenii nu începură să iasă înnebuniți de frică din casă, imediat, așa cum te-ai aștepta la un astfel de sunet.

Mai trecu un pătrar de ceas și dintr-o dată ușile caselor începură să se deschidă în același timp lăsând să iasă șirurile de siluete. Străduțele se umplură în scurt timp. Mergeau doi câte doi, în șir indian și în cadența pașilor ce răsunau pe caldarâm.

Veselia și zumzetul de altădată dispăruseră. Hainele colorate și zâmbetele fuseseră înlocuite cu costume închise la culoare și călcate la dungă.

Nici măcar numele orașului nu fusese păstrat. Din Orașul Fericirii se transformase în Orașul 1 – Call Center, bineînțeles, cu aprobarea primarului Maialino ce arăta și se comporta exact așa cum îi era numele.

Șirul oamenilor pătrundea în clădirile gri ce acum erau finalizate și-și așteptau, cu satisfacție, victimele.

Camerele mari erau mobilate cu mese lungi, ce erau despărțite de plăci de lemn colorat. Privite, păreau niște casetuțe ale unei uriașe biblioteci.

Pe fiecare bucată se regăseau calculatoare noi, telefoane și căști.

Siluetelor costumate le-au fost indicate locurile de către alte siluete în pantofi cu tocuri pătrate sau cui și îmbibați de cremă lucioasă.

Așezarea fiecăruia se desfășură în liniște pentru că scaunele erau ergonomice, iar roțile acestora alunecau ca unse pe marmura podelei.

Fiecare persoană avea în față câte o oglindă, în care, era obligată să se privească și să zâmbească în timpul programului de lucru.

Era una dintre strategiile futuriste ale acestui job. Fiecare mișcare, fiecare grimasă, fiecare gest era făcut ca la carte.

Alături de tasturi, se regăseau, de asemenea, și carnețele, pixuri și nelipsitele scripturi, adică scenariile în care erau scrise introducerile și răspunsurile la dialogurile ce urmau a fi purtate.

Încă câteva zeci de minute mai dură prezentarea și recapitularea cunoștințelor și sunetul asurzitor al telefoanelor în căști, începu.

 – Alo, da, bună ziua! Mă numesc Murgese și vă sun de la firma Peltrin. Aș dori să vorbesc cu responsabilul liniei telefonice al firmei Dvs. Este disponibil? se aude din anumite colțuri ale camerei.

– Alo, da! Vă sun de la Vortex pentru că Dvs. sunteți clientul nostru pe numărul de cartelă reîncărcabilă. Aș vrea să știu dacă sunteți mulțumit de serviciile pe care le oferim.

– A nu? Nu sunteți multumit? Dar de ce? Care este problema? se auzeau alte voci de undeva din centrul încăperii, în timp ce își priveau fiecare mișcare în oglindă.

– Vă explic imediat! Noi lucrăm la rețea pentru că urmează să o dezvoltăm pe întregul teritoriu. Cumva, Dvs., dețineți și un telefon fix acasă?

Dialogurile se legau de la sine. Unele siluete erau mai volubile, mai vorbărețe, altele abia își auzeau propria voce, în timp ce se uitau cu disperare la ceas, în așteptarea celor 5-10 minute de pauză.

Costumele însoțite de tocurile cui sau cu talpă se plimbau printre mese, ascultând, dând indicații, țipând, amenințând, încurajând.

Din alte încăperi asemănătoare se auzeau alte scenarii citite sau recitate:

– Alo, da! Bună ziua! Mă numesc Guglielmo și vă sun de la firma XYZ, societate de recuperări credite.

– Nu, nu, nu, acest apel nu este pentru a încerca să vă vând ceva. Dvs., în acest moment, sunteți dator și trebuie să plătiți această datorie plus penalizări.

*****

Orașul Fericirii se transformase, în numai trei luni, în cel mai trist loc de pe Pământ.

Oamenii nu mai râdeau, nu mai glumeau, nici măcar nu se mai salutau. Singura întrebare care preocupa acum pe toată lumea era:

– Tu cât ai făcut astăzi? Câte contracte ai vândut? Ce sumă ai recuperat?

******

Trista povestea a acestui oraș a fost răspândită de vântul mării. Dar nu era nimeni ce dorea s-o asculte. Dimpotrivă, primăriile altor orașe erau gata să inițieze acest proiect.

Vechile case, colorate de viață și pace, acum sunt cenușii și triste, precum noile clădiri. Locatarii lor s-au transformat în niște roboți coordonați de siluete în costume și pe tocuri cui sau cu talpă.

[1] Băieți (lb. italiană)

Proza nr.5 – autor Cristina Ardelean (Canada)

5. 1 Martie

Mergea cu Aida pe stradă și dacă vreunul din trecători s-ar fi uitat la ea n-ar fi văzut nimic neobișnuit, i s-ar fi părut de bună seamă că e doar o elevă de liceu care se-ntoarce de la școală împreună cu colega ei. Dar nu se uita nimeni la ea, oamenii au problemele și gândurile lor proprii de rânduit în cap și atât de puțin timp pentru a face asta, așa că fiecare pășea absorbit în treaba lui, fără să le dea vreo atenție celor două fete. Poate doar câte un băiat, elev de liceu și el, să-și mai fi aruncat privirile îndrăznețe către Aida – din cauza frumuseții ei de netăgăduit care-i atrăgea pe ceilalți ca un magnet; dar pe ea – fata ștearsă, eclipsată de explozia de lumină pe care-o împrăștia în juru-i prietena ei – pe ea cu siguranță n-o vedea nimeni.

Și de fapt chiar că n-aveai ce să vezi la ea ieșit din comun chiar și dacă te-ai fi uitat atent și plin de bunăvoință: era doar o fată care mergea pe trotuar alături de o altă fată, punându-și un picior în fața celuilalt, așa cum fac toți oamenii când merg, cu un zâmbet pe față… Nu ar fi avut nimeni cum să spună că asta era doar o aparență și că în realitate ei îi lua un efort supraomenesc să facă fiecare pas; era ca și când avea legat câte un lingou de plumb de fiecare gleznă și acum nu reușea decât cu mare chin să-și târâie picioarele pe asfaltul umed – pe care se mai zăreau ici și colo petice subțiri de zăpadă, vestigii ale ultimei bătălii înverșunate pe care-o dăduse iarna, dar pe care-o pierduse în fața căldurii blânduțe aduse pe aripi largi și nevăzute de vântul pribeag de primăvară. Iar zâmbetul ei, zâmbetul ei… ei bine, zâmbetul ei era fals, și poate că acel ipotetic trecător care s-ar fi uitat la ea cu bunăvoință, dac-ar fi făcut-o suficient de atent și de îndelung, ar fi putut totuși să-și dea seama de chestia asta, cum că zâmbetul ei era fals… Și-l pusese pe față ca să păcălească lumea că n-o durea inima, că era satisfăcută, că era veselă – mă rog, pe scurt, că se puteau apropia oamenii de ea fiindcă era și ea o fată frumoasă și plină de haz ca și colega ei, Aida…

Dar pe cine să păcălească! Acel zâmbet, văzut mai de-aproape nu era decât chipul hâd al disperării, ca un văl de mătase aruncat peste rana care era tot trupul și inima ei, în speranța absurdă că sub el ar fi putut ascunde și poate chiar s-ar fi și vindecat acea continuă durere pătrunzătoare ce-o chinuia clipă de clipă ca o pelagră, ca și când i-ar fi jupuit cineva carnea de pe ea… Un atare prizărit de voal însă, în loc de a fi de ajutor, îndată ar fi devenit ca îmbibat de sânge țâșnit din mădulare ciuntite, ca un giulgiu emanând fetide miasme, mistuit degrabă de degradeuri de nuanțe roșiatice, vișinii, violacee, vineții… Și tot la fel ca acel văl respingător, zâmbetul ei contrafăcut nu reușea decât să-i îndepărteze pe ceilalți, în loc să-i apropie cum își dorea fata.

Dar cum nimeni nu se uita la ea (pe stradă cel puțin) problema asta nu exista (chiar în momentul de față) și deci era o non-problemă. Iar în ce-o privea pe ea însăși, nu reușise să se păcălească singură niciodată, așa că adevărul zâmbetului ei fals era doar o povară în plus pe care trebuia s-o poarte, ca și pe altele, în cârcă…

Oare în ce hău negru și fără de speranță se prăbușise și de ce simțea nevoia să se pedepsească singură neîncetat? În sinea ei își zicea într-una că vrea să fie fericită, să aibă un prieten, să fie iubită – ca să fim corecți, și le spunea pe toate astea într-adevăr tot timpul, dar exact pe dos, și anume că de ce nu e și ea fericită ca alte fete? (cum ar fi Aida), de ce n-are și ea un prieten? și de ce nu e și ea iubită? – și gândurile astea deveneau bolovani atât de grei încât o trăgeau în fiecare zi și mai adânc spre fundul abisului; și într-un mod de neînțeles parcă făcea tot ce-i stătea în putință pentru a obține opusul a ceea ce-și dorea, pentru a-i îndepărta pe toți din jurul ei. Era ca și cum o forță oarbă, incomprehensibilă, trăgea de ea și-o obliga să facă una și alta, să gândească una și alta și să simtă una și alta, fără ca ea să poată să-i reziste nici măcar cât de cât. De-atâta timp i se roteau necontenit în gând amărăciuni apăsătoare de adolescentă – ca un cârd de corbi înfometați care se hrăneau din seva ei de viață – și de-atâta timp tot creștea deznădejdea din sufletu-i, încât acum ajunsese la capătul puterilor și aproape că nu mai avea vlagă pentru nimic; chiar și lucruri mărunte cum era să-și tragă picioarele unul după altul pe stradă deveniseră o grea tortură. În stadiul acesta nou parcă îi dispăruseră chiar și dorința de a fi fericită, gândurile de nemulțumire împotriva sorții, lamentarea lăuntrică neîncetată și veșnicele critici pe care și le aducea singură – neiertătoare, la orice pas și la orice vorbă, că n-a făcut gestul care trebuia făcut și n-a răspuns pe tonul cu care trebuia răspuns; și parcă tot ce mai rămăsese înlăuntrul ei era doar conștiența întunericului nesfârșit care o înconjura oriunde s-ar fi aflat și a durerii aceleia care nu ostenea nicio clipă s-o înțepe cu mii de ace, în inimă și în trup și în minte. În rest, resimțea tot ce făcea și spunea de parcă nici nu le mai făcea și spunea ea, ci erau doar mișcări și cuvinte automate venite de undeva dinafară, care doar treceau prin ea pentru a se stinge apoi tot în afara ei, fără a putea face ceva să le împiedice sau să le schimbe și fără ca măcar să și le mai aducă aminte după ce se dizolvau în eterul trecutului… Nu mai știa decât că durea, durea…

Lipsise ultimile două zile de la școală din cauză că răcise, și-ar fi trebuit să mai stea și azi acasă, căci încă nu se simțea bine, mai ales că n-avuseseră decât două ore azi. Dar fiindcă era 1 Martie, ziua Mărțișorului – ziua când începea primăvara – ținuse neapărat să vină la școală. Iar asta, fără s-o mărturisească nimănui, fusese doar ca să le dea mărțișoare la colege și să primească și ea mărțișoare de la ele, și mai ales, dacă s-ar fi putut, de la băieți. Și primise, într-adevăr – de la colege. Niciunul de la vreun băiat.

— Aida! se auzi din urma lor o voce gâfâită. Fetele se întoarseră și-i văzură pe colegii lor Traian și Alexandru alergând după ele. Când le ajunseră zâmbiră, și scotocindu-se în buzunarele de-afară ale ghiozdanelor scoaseră fiecare câte un mărțișor. Erau din cele frumoase și scumpe, de zece lei bucata.

Traian îi întinse primul mărțișorul lui Aidei, cu mâna puțin tremurândă.

— Unde-ați dispărut așa de repede, zise el folosind pluralul, ca să nu fie nepoliticos, dar de fapt adresându-se numai Aidei, căci doar nu fugise el să-și dea sufletul după cealaltă… Am vrut să vă dăm și noi niște mărțișoare…

Celălalt băiat, Alexandru, se întoarse și el zâmbind către cealaltă fată și îi oferi mărțișorul lui. Fusese de treabă, o făcuse ca să n-o jignească, dar ea știa prea bine că mărțișorul acela nu-i fusese destinat ei, ci tot Aidei… Doar că așa se întâmplase ca cei doi băieți să n-o prindă pe prietena ei cât fuseseră încă la școală și să trebuiască să fugă după ea acum, și fiindcă n-o găsiseră singură, consideraseră că nu se cuvine să-i dea amândoi mărțișoarele numai Aidei, să n-o umilească mult prea tare pe sărmana fată care o însoțea. Dar ea știa, știa că mărțișorul acela nu era pentru ea! Și în loc să-i fie recunoscătoare băiatului delicat care nu voise s-o pună într-o situație neplăcută, parcă vru să strige, s-audă toată lumea că nu poate s-o păcălească așa ușor, căci știe că mărțișorul acela nu e pentru ea, și ca atare n-are nevoie de el! Dar își dădu seama că nu era vina nimănui că lucrurile se petrecuseră așa cum se petrecuseră, nici a ei însăși, nici a vreunuia din cei doi băieți, nici a Aidei… și în consecință își puse din nou pe față zâmbetul ei, înțepenit de fals ce era (că n-avea altul, autentic; avusese cândva pe vremuri, nici nu-și mai aducea aminte când, parcă fusese în altă viață – poate în copilărie – atât de demult!? – dar îl pierduse de când sufletul i se înmuiase în cerneala neagră a întunericului ce-o strângea iremediabil ca în cercuri de butie, împresurând-o, chircindu-se și încleștându-se în jurul trupului ei șubrezit cu gheare imense de oțel semănând crengilor despuiate în iarnă…), și îi mulțumi băiatului.

Traian se apucase să-i prindă mărțișorul Aidei la gulerul de la palton și Alexandru se luă după el și desfăcu și el din ambalaj mărțișorul pe care i-l dăruise celeilalte fete și cu degete neîndemânatice și reci i-l fixă și el acestei prietene a Aidei la gulerul paltonului elegant de stofă roșie. Era paltonul cel nou pe care i-l cumpărase maică-sa de curând cu mare greutate, deși ei nu-i trebuia și nici nu i-l ceruse. Și cufundată fiind în permanență în ghemotocul încurcat de gânduri din cap, nu văzuse, sau nu vrusese să vadă, sau poate că văzuse dar pur și simplu nu contase pentru ea, că maică-sa făcuse efortul ăsta doar fiindcă o iubea și simțea nefericirea și disperarea ei și ar fi vrut s-o ajute, dar nu știa cum… și-atunci îi cumpărase paltonul acela dichisit, ca s-o bucure – deși costase o avere și trebuise să se dea peste cap ca să-l găsească. Și chiar dacă fata nu încercase niciun sentiment de apreciere când îl primise, îl îmbrăcase totuși azi, fiindcă era 1 Martie, și vrusese să fie frumoasă la începutul primăverii, și… și… și dacă doar zâmbetul acela chinuit i-ar fi ieșit mai bine! – atunci ar fi fost cu siguranță totul perfect în acea zi de 1 Martie!

Deci, iată, primise până la urmă și ea un mărțișor de la un băiat! Nu asta vrusese oare când se sculase de dimineață devreme ca să vină la școală, în pofida faptului că era încă răcită, și nu de asta se îmbrăcase frumos, cu paltonul ei de mare gală, și își pusese pe față zâmbetul de fată fericită?

*

Când ajunse acasă, în holul scării o întâmpină un prichindel pe care nu-l cunoștea, nu era din bloc de la ea.

— Sărut-mâna! declamă el energic, deși ea nu era decât o adolescentă și nu o femeie în toată firea ca să i se adreseze cu “Sărut-mâna”, dar cine știe, poate că băiatul voise să-și arate buna educație pe care i-o dăduseră maică-sa și taică-su acasă. Avea o față serioasă, chiar puțin încruntată; nu părea să aibă mai mult de șapte-opt ani. Stătea lipit de caloriferul din hol, pesemne de-abia intrase și voia să se încălzească puțin după frigul de-afară.

— Tu n-ai vreo prietenă sau vreo colegă căreia nu i-ai dat încă mărțișor azi? îl întrebă fata din senin, fără să răspundă la salutul lui. Copilul o privi cam nedumerit, dar ea se apropie de el fără să mai aștepte să-i răspundă și, aplecându-se, îi arătă mărțișorul prins de gulerul paltonului ei roșu.

— Îți place mărțișorul ăsta? Uite, ia-l tu și fă-l cadou unei fete de care-ți place, continuă ea, desprinzându-și-l de la guler.

Și după ce-i dădu mărțișorul îl lăsă pe băiețelul acela străin în hol, cu o expresie plină de mirare pe fața lui serioasă, iar ea luă liftul. Marea Negură trona ca întotdeauna în sufletul și-n jurul ei; și totuși, se simțea ca și când scăpase de-o mare greutate din piept, care-o trăsese în jos tot drumul, atârnându-i ca o cărămidă de gulerul de la palton. Și în timp ce descuia ușa apartamentului se gândi că poate-ar fi fost mai bine dacă ar fi rămas azi acasă, ca să se-ngrijească și să-i treacă răceala mai repede.

Proza nr.6 – autor Lia Teodora Ianto (Arad)

6. Războinica – Erou în toate timpurile

– Anul 957. Sunt bunică, am o vârstă pe care nu vreau să o spun, dar nu o ascund. Îmi amintesc fiecare moment cu detaliile lui din existența mea. Urăsc istoria, dar nu mai conștientizez asta pentru că m-am obișnuit să trăiesc fiecare zi împreună cu amintirile. În fiecare noapte visez, parcă trăiesc istoria vieții mele în chip de bărbat înalt, solid, cu barbă. Des simt mâncărimi în palma dreaptă și atunci trebuie să iau sabia în mână și să lupt. Dintr-o dată apar zeci, sute de alți bărbați, unii dintre ei sunt copii. Mari, mijlocii cu bocanci și haine vechi, dar bine întreținute, spălate o dată la secol pentru a-și păstra amprenta bătăliei câștigate în viața anterioară. Practic, mărturisesc, trăiesc două vieți într-una de zeci de ani. Poate de când m-am născut.

Aveam 6 ani când mi-am făcut prima sabie din lemnul cu care mama mătura și am ieșit în curtea școlii unde i-am provocat pe toți copiii să cucerim lumea în numele dreptății, să înmulțim adevărul în tot ceea ce există. Care adevăr? Nici acum nu l-am aflat.

În alte vieți mă văd luptând până la sânge. Eram femeie, îngrijeam toți bolnavii, majoritatea aveau familii, soții și copii. Apoi ieșeam afară și continuam lupta, protejând poporul, neamul, copiii de acasă pe care nu-i mai cunoșteam de ani de zile. Nu știam nimic despre ei, dacă mai trăiesc, dacă au ieșit și ei la luptă. Nu cunoșteam noțiunea timpului, ce zi, ce lună, ce eră este. Fiecare zi părea o bucată din infinit trăită alături de moarte în fiecare secundă. Eram amorțită, nu simțeam foamea, setea, corpul era amorțit și mă ardea. Nu simțeam dorul, amorul, nu mă întrista ploaia de sânge care îmi umplea părul și fața. Trăiam totul și totul era clipa ce-o respiram. Nu am plâns niciodată după cei care nu au rămas alături de noi. Aveam atâția luptători, oameni în jurul meu încât nu cunoșteam tristețea, atașamentul, mila. Eram ocupată să respir. Trăiam în compasiune cu viața. Înțelegeam mereu sensul clipei, acela de a rămâne în viață și de a servi îngrijirii bolnavilor, răniților care mai prezentau speranță. Găteam din ce găseam, animale, plante, pietre, apă de ploaie. Pietrele ne saturau.

Fiecare viață se încheia la fel, brusc, pe nesimțite, adormind în vis. Nu mă gândeam niciodată să fac copii. Toți erau, toți eram copii, parteneri de viață toți pentru toți.

Altă dată mă văd bărbat, cu părul alb și cu dorul de părinți. Luptam pentru că ei au luptat pentru mine, continuam tradiția. De multe ori cădeam în genunchi și urlam la cer plângând, după care mă ridicam mai puternic, mai însetat de luptă. Și cu acea putere mergeam înainte. Victoria pentru mine era bucuria de a fi împreună cu cei care au rămas. Cei morți erau istorie, ei nu mai existau ca și cum nu au existat niciodată. Toată viața m-a învățat gustul învingătorului. Oriunde mergeam, mă simțeam acasă, știam că tot ce am sunt eu și viața care mi-a rămas.

Anul 1500. Apele mării se zbat furioase. Corăbiile oamenilor veniți de pe alte meleaguri au adus numai nenorociri. Animale ciudate cu patru picioare și arme de fier care trimit moartea au făcut ca poporul meu să se clatine. Dar până când mâna mea dreaptă va putea ține spada, iar tovarășele mele vor lupta alături de mine, poporul nostru nu va fi înfrânt niciodată.

Anul 2050. Avionul F-35A nu-mi răspunde comenzii. Trebuie să apăr oamenii din mijlocul cărora m-am ridicat.

De azi voi îngriji florile ascultând poveștile de luptă ale bunicii.

– Trei, doi, unu!

Femeia deschise ochii. Privi mirată în jur.

– Pentru astăzi este de-ajuns, spuse terapeutul tinerei studente care nu putea învață la materia de istorie de la liceu și închise agenda cu coperți albastre.

Proza nr. 7 – autor Nadia Urian (Bistrița Năsăud)

7. Badea Onisâm

Badea Onisâm mă așteaptă în poartă.

-Bună ziua, bade Onisâme! Ai vreme să-mi mai spui ceva povești, din copilăria dumitale? De atunci, de când erai cioban, la oi.

-Da, doamnăăă…Tomna amu mi-am adus aminte de una, tare faină. Haida în casă, să-ți povestesc. Femeia me’ face plăcinte și eu ț-oi povesti. Dumneata îi scrie, dupa cum îi ști .

Intru în casă. Lelea Oniță aprinde becul și îmi face loc la măsuța de lucru a lui badea Onisâm.

-Ascultă, doamnă! Până să mărg la școală, îmblam la oi și la vite. Cât eram mai mic, fugărem gâștele, pe lăngă tău. De cum am crescut, tata m-o dat în grija păcurarului, din sat, să mă învețe a umbla la oi. De la el și de la ceilalți băieți din sat, atâtea opșaguri am învățat, că mă crucem și eu. Pe unele mi le amintesc și azi, altele o rămas acolo unde le-am și auzât, adecă, pe câmp. Că, la oi stăteam cât stăteam, câteva zile, apoi iară la vite, cu băieții destrăbălați. Și mai multe auzeam dumineca, după biserică, că, doară, nu oi ci stat acasă, cu ciubotele unse, cu haine curate, cu năframa la grumazi, ca un diac.

Da’ cele mai frumoase lucruri le-am învățat de la păcurarul Vartolomei, lucruri pe care nu le-am uitat nicicând.

O dată eram cu oile sub pădurea din lazul lui Țâncă. O veveriță se juca frumos printre crengile stejarilor, credeai că zboară, nu alta. Eu, copil mădărit și fără pricepere, n-am ce face, iau o pciatră cam lătuță și mnică, cât jumătate de palmă, o prind între degete, scuip o dată-n ie și arunc spre veveriță. Ie sare pe altă creangă. Arunc și o nimeresc când era atâta de aproape, că ea venise la mine să se joace. Veverița cade jos, la rădăcina copacului. Mă reped la ea s-o prind, da’ am înlemnit de mnilă: și-o prins capul în brâncile dinainte și și-l bătea de pământ.

-Amu, ce folos, Onisâme, că ai lovit- o? Ea tot nu-ți cade vie- n mână! Nu se poate trage de unde o căzut, da’ mai bine-și face singură sama, decât să cadă vie în mâna ta.

M-o cuprins atâta milă de biata veveriță! Niciodată n-am mai aruncat eu de atunci, fără vreo pricină, după nimic, că-s tare ,,rău la mână’’

Într-o vară, umblând cu badea Vartolomei  la oi, ne-o apucat o ploaie mare într-o poiană frumoasă numită,,la butani”.Sub laz, la poalele munților.

Turma s-o tras sub copaci, până s-a trece potopul și noi, asemenea. Dupa ce se trecu ploaia, am ieșit de sub frunzele ude ce se scuturau pe noi. Am pornit cu oile pe o dâlmă, lângă un furnicar mare, cât o furcă bună de fân, cât o căpiță. Nu departe de el era alt furnicar, mai mare. Printre ele era un drum de hotar, cu ogașe afunde și pline cu apă.          Badea Vartolomei se razimă în botă și râde păcurărește.

-De ce râzi, bade Vartolomei? Ce vezi?

-Hai să vezi și tu, Onisâme, niște bidigănii mici, cu minte multă și cu multă înțelepciune.

Vezi, vin unele către altele. Ce gândești tu, că vreu? Doară nu s-or încăiera.

-Nu, ia ce fac! Ploaia le-o prins care pe unde, prin vecini, ori pe la lucru. Amu cată să ajungă acasă, să treacă de ogașe, la copciii și căsenii lor. Nu găsăsc nice calea, nice puntea.

Ne-am uitat un scopot de vreme. Deodată, ele își schimbă rostu’, câte 3- 4 iau câte un pai, câte un bețișor și fac punte peste ogaș, țapănă și lată, cât două degete, cât să poată trece unele încolo, altele încoace. Podul lui Traian peste Dunare erau un lucru puțân față de puntea furnicilor.

Dacă le-am văzut strădania, le-am pus și noi câte un bețigaș sau gătej și să știi, doamnă, că dacă știau a vorbi, ne mulțămeau, mai frumos decât oamenii.

Când să plecăm, zice păcurariul cătră mine:

-Auzit-ai, măi Onisâme, cât îi trăi, să nu zgândărești tu furnicariul, că atuncea ploua. Cât de greu își fac ele curțile și palatele și omul să le strâce?

Atuncea când am părăsât traista de cioban și mă trudeam cu cartea, și învățam despre durarea podului lui Traian peste Dunare, îmi aminteam de punțile furnicilor de la butani.

Că ,,vai de mine, multe știu, nici nu știu unde le țâu’’.

Și, Doamne, multe mi-aminteam, din cele spuse de baciul Vartolomei, Dumnezeu să-l ierte și mâie pe unde o însărat!

No, asta o fost povestea ce mi-am adus-o aminte și la care m-am tăt gândit zâlele aestea.

-No, amu că ai gătat de scris, doamnă, haida să mânci o plăcintă cu brânză și cu burene, făcută ,ia, amu, că-i caldă! zice lelea Onița, punându-mi înainte un blid alb întins, cu o plăcintă rumenită, cu gaura în mijloc.

-No, Dumnezeu să vă facă parte de  sănătate, oameni buni!

Mulțam de poveste, bade Onisâme și fă bine și te mai gândește la una, că tare fain le ști povesti! Nu-i păcat, să nu le cunoască și alții, bade Onisâme? Mintin nu le-a mai crede nime…’

Proza nr. 8 – autor Dumitru Nicolae (Constanța)

8. Calomfira Isopescu (fragment)

    A doua zi, Calomfira se apropie, conspirativ, de mine şi-mi spune:

– Sâmbătă, la ora 14.00, te aşteaptă în Cişmigiu, lângă poarta de ieşire spre magazinul ADAM.

Nu i-am spus nimic dar am dat afirmativ din cap, ceva de genul: – “Bine, am înţeles, voi fi acolo!”

Sâmbătă, cu puţin timp înainte de ora 14.00, mă apropiam de poarta de ieşire din parcul Cişmigiu  spre magazinul ADAM.

O fată înaltă, cu alură de handbalistă, înaltă cam de un metru optzeci, cu un păr de culoarea grâului bine copt, întins, tăiat drept, undeva la nivelul omoplaţilor, lăsat pe spate, se învârtea, parcă neliniştită, în jurul micii porţi metalice din capătul aleii.

Era îmbrăcată cu un costum taior, pe corp, de culoare bleumarin, o bluză albă, simplă, şi purta nişte pantofi negri din piele, cu toc jos. În mâna dreaptă ţinea o mapă de culoare închisă, semn că venea de la cursuri.

În timp ce mă apropiam de ea, mă măsura cu privirile din cap până-n picioare şi aveam impresia că ar da nişte semne de amiciţie, ca şi când m-ar fi cunoscut de undeva!

Îşi ţinea privirea fixată asupra mea şi îmi zâmbea cu tot chipul.

Am prins curaj şi m-am dus direct la ea.

– Titiana? – am întrebat-o cu o voce care mi se înnoda în gât.

– Da! Nino? – mi-a întors şi ea, întrebarea.

– Da! Eu sunt Nino! Îmi pare bine să te cunosc!

– Şi mie! – mi-a răspuns ea, imediat.

Stăteam amândoi, oarecum stânjeniţi, unul în faţa celuilalt, neştiind ce să facem în continuare.

– Şi acum, ce facem? – îndrăznesc eu “să sparg gheaţa”. Stăm pe loc sau ne mişcăm şi noi în vreo direcţie?

– Păi, eu zic să ne mişcăm – a răspuns ea, izbucnind într-un râs ştrengar, foarte încurajator pentru mine.

– Ai vreo preferinţă? Ai vreo propunere încotro să mergem? – o întreb eu, prudent. Buzunarele mele, prin care bătea vântul, cam întotdeauna, mă obligau să fiu foarte atent, să nu ajung prin locuri în care permisivitatea (sau acceptabilitatea) s-ar fi putut măsura în sume de bani!

Încercam să tatonez “terenul” în mod discret, în timp ce o iscodeam cu coada ochiului. Simţeam că şi ea făcea acelaşi lucru.

Era cu vreun centimetru mai înaltă ca mine şi avea corpul drept, semeţ, ca de sportiv. Faţa ei ovală era încadrată de părul galben-arămiu ce semăna cu un fuior de cânepă netoarsă.

Sub cele două sprâncene bine conturate se vedeau doi ochi căprui, pătrunzători. O gură frumos desenată, cu buze senzuale, se contura între bărbia uşor rotunjită şi nasul ei un pic cam ciudat, ca de tapiraş.

Gâtul lung, fin şi, cumva, aristocratic, se profila deasupra unor sâni rotunzi şi fermi, ce semănau cu   două gutui aflate în pârg.

Nu ştiu ce vedea ea la mine sau dacă aprecia ceva, dar mă străduiam să fiu relaxat şi să-i zâmbesc cât mai candid.

– Ştii – mi se adresă ea, direct – eu nu locuiesc în Bucureşti! Stau într-o localitate aflată, undeva, la vreo douăzeci de kilometri de aici. Părinţii mei nu ştiu că azi voi întârzia, aşa că trebuie să mă grăbesc ca să ajung acasă la timp. Nu vreu ca ei să fie îngrijoraţi din cauza mea!

– ??!!??!!

– Sper să mă înţelegi! Aş prefera să mă conduci până la ieşirea din parc, la staţia de autobuz.

– Da, sigur! Cu cea mai mare plăcere! – am îngăimat eu, fâstâcit, în timp ce mă gândeam că eram victima unuia dintre trucurile la care recurg fetele, în mod frecvent, atunci cand vor să-şi rodeze arsenalul de dominatoare.

– Îţi mulţumesc! Eşti foarte drăguţ! Apreciez asta! – mi-a răspuns ea, foarte calin.

Am parcurs o bună bucată de drum într-o tăcere profundă. Niciunul dintre noi nu îndrăznea, sau nu reuşea, să rupă tăcerea.

În cele din urmă, Titiana a fost cea care a făcut “primul pas”. Şi-a dres puţin glasul şi şi-a întors faţa spre mine, spunându-mi:

– Aş vrea să te întreb ceva dar te-aş ruga să-mi răspunzi cu sinceritate. Nu m-ar încălzi cu nimic un răspuns fals, de complezenţă!

– Ăăă … ăăăă … daa … desigur! Poţi să mă întrebi tot ce vrei tu! – mormăiam eu circumspect, derutat de întorsătura conversaţiei dar, mai ales, de avantajul pe care fata abia cunoscută îl lua asupra mea.

– Aş vrea să-mi spui, – a continuat ea –  dar sincer, ce ţi-ar plăcea ţie cel mai mult la întâlnirea cu o fată!?

– Sincer? – o întreb eu, oarecum suspicios.

– Da! – mi-a răspuns ea, sec.

După câteva ezitări – zic eu – normale, îmi iau inima în dinţi şi îi spun, cu mult patos:

– Cel mai mult, la întâlnirea cu o fată, mi-ar plăcea să ne plimbăm prin parc, pe o ploaie torenţială, şi să ne sărutăm, aşa, sub ploaie, până uităm de noi!

M-a privit lung şi profund în ochi, că mi s-a răscolit carnea pe mine!

Nu a mai spus nimic şi ne-am îndreptat, tăcuţi, spre staţia de autobuz.

Nu ştiu dacă a fost o întâmplare sau un “complot stelar”, dar până să mai deschid gura ca să spun ceva am auzit-o pe ea exclamând:

– Gata! Uite că vine şi autobuzul meu! La revedere, sper să ne mai întâlnim!

Şi înainte ca să mai apuc să-i spun ceva, am văzut-o ţâşnind pe treptele autobuzului şi ducându-se spre un loc care era liber.

A avut, totuşi, delicateţea să-mi facă un semn de rămas bun cu mâna, înainte ca autobuzul să se pună în mişcare şi să se îndepărteze, rapid, de staţia în care rămăsesem stingher, ca un viţel la poarta nouă, cum spunea o vorbă din popor!

Cred că nici nu am apucat să ridic mâna şi să-i fac şi eu, la rândul meu, un semn de “La revedere!”.

Eram, practic, buimăcit şi nu înţelegeam nimic din ceea ce se întâmplase la acestă întâlnire aranjată. Dar, mai grav, eram profun frustrat de sfârşitul acestei prime întâlniri, terminată atât de brusc, în coadă de peşte, fără mult doritul şi aşteptatul final optimist cu “va urma”!

M-am dus şi eu câţiva paşi mai încolo, spre staţia de tramvai, şi am aşteptat să vină tramvaiul 12 care să mă ducă până la Complexul Regie (unde, de altfel, avea şi capăt de linie), complex în care se afla şi căminul G al Facultăţii de Tehnologia Construcţiilor de Maşini (TCM) în care locuiam.

Să dea dracu-n ea de baftă! Pe cât de repede venise autobuzul în care s-a urcat Titiana, pe atât de mult întârzia tramvaiul pe care-l aşteptam şi eu!

*

    Trecuseră ceva zile de la acea întâlnire şi, ca un făcut, colega mea Calomfira mă tot evita, eschivân- du-se de la orice discuţie cu mine.

– Măi, ce să fie? – mă întrebam eu. Să fie oare Dracul atât de negru? Da’ ce naiba am făcut, cu ce am

greşit de se feresc astea de mine mai ceva ca Necuratul de tămâie?

Până la urmă, am abordat-o direct, cu hotărâre, pe Calomfira şi i-am zis, privind-o în ochi:

– Te rog să-mi spui, dacă ştii, ce s-a întâmplat! De ce mi-a întors Titiana spatele?! Mai vrea sau nu mai vrea să ne mai întâlnim?

– Ştii, Nino, te rog să nu te superi! – mi-a răspuns ea. În ultimele zile nu am mai văzut-o pe Titiana şi nu ştiu nimic legat de întâlnirea voastră şi nici despre viitorul vreunei relaţii care s-ar fi putut înfiripa între voi!

Îmi pare rău, dar în acest moment nu pot să-ţi spun nimic fiindcă nici eu nu ştiu nimic! Deocamdată, nu pot să te ajut cu nimic!

Când o să mă întâlnesc cu ea o s-o întreb despre ce e vorba şi o s-o rog să-mi spună dacă are sau nu vreo intenţie cu tine.

În fond, eu sunt cea care te-a târât în această combinaţie şi mă simt responsabilă pentru asta!

– Bine! Dar să ştii că mie-mi place de ea şi mi-aş dori să devenim prieteni! Te rog să-i spui asta când o întâlneşti! – am încheiat eu discuţia.

Ale dracului coincidenţe! Cum mama naibii se făcea că tocmai acum Calomfira şi Titiana nu se mai întâlniseră deloc? Şi cum se face că tocmai Calomfira, care era o iscoditoare şi o bârfitoare neîntrecută şi cea care pusese la cale îtâlnirea dintre mine şi Titiane, nu fusese curioasă până acm ca să afle cum se desfăşurase această întâlnire?

Întrebări retorice, al căror răspuns poate nu îl voi afla niciodată!

*

    În această sâmbătă după-amiază, de început de aprilie, nori negri se învălmăşeau pe cerul Bucureştiului. Se anunţau ploi torenţiale.

Nu mai primisem nici-o veste de la Titiana iar colega mea Calomfira mă evita cu obstinaţie.

Am ieşit de la cursuri şi m-am dus direct spre cantina R1 (cantina Regie 1 care era arondată, în principal, celor nouă cămine studenţeşti de băieţi din Complexul studenţesc Regie). Am servit masa de prânz şi m-am gândit cum ar fi mai bine să-mi petrec acea după-amiază de sfârşit de săptămână.

L-am rugat pe colegul meu de grupă şi de cameră Marian Sticlaru, care îmi fusese coleg de clasă şi la liceul “Mircea cel Bătrân” din Constanţa, să-mi ia şi mie mapa cu dosarele de curs şi să mi-o ducă în cameră. Eram deja hotărât să plec la o plimbare prin centrul oraşului şi nu aveam nici-un chef să mai urc trei etaje până în camera în care locuiam şi nici să-mi încarc plămânii cu aerul ce duhnea a soluţie anti-ploşniţe cu care se dădea prin acel cămin.

Am plecat spre cantina R2 (cantina fetelor), prin complex, spre capătul de linie al tramvaiului 12, cu gândul de a merge până la Piaţa Operetei, la intersecţia dintre Calea Victoriei şi Splaiul Independenţei.

Când tramvaiul a oprit la staţia Izvor, aflată nu departe de Parcul Cişmigiu, brusc, am sărit de pe scaun şi m-am precipitat spre uşa din mijloc şi am coborât precipitat. Am traversat podul peste râul Dâmboviţa, apoi bulevardul, şi, trecând de liceul “Gheorghe Lazăr”, am ajuns la una din porţile mari de intrare în parc. Am intrat în Cişmigiu şi am luat-o la stânga, pe prima alee, înspre “fundul” parcului, unde se afla mica alee ce ducea spre portiţa metalica care străjuia ieşirea spre magazinul ADAM.

Stropi grei de ploaie începuseră să lovească, parcă fără nicio milă, tot ce le ieşea în cale.

Aşa precum un somnambul, eu înaintam, cataleptic, prin ploaia care începea să se înteţească, spre portiţa de la ieşirea înspre magazinul ADAM.

Când am văzut-o, nu înţelegeam, efectiv, ce se întâmplă!

Îmbrăcată cu nişte pantaloni negri, de stofă, mulaţi pe bazin şi pe coapse şi uşor evazaţi la partea de jos, cu o cămaşă de culoare bleu ciel, cu nasturi bleu-sidefiu, cu mâneci lungi, pusă direct peste torsul nud, fără sutien, şi încălţată cu nişte pantofi Guban de culoare bleumarin, cu toc de 10 cm, ea stătea îa mijlocul aleii, ca o statuie a singurătăţii.

Ploaia care îi aluneca pe fuiorul de cânepă netoarsă, de culoare galben-arămiu, care îi încadra chipul oval, i se scurgea pe gâtul lung şi fin, aristocratic, şi îi uda cămaşa de culoare bleu ciel, devenită cvasi-transparentă.

Eram stupefiat. Atât de prezenţa ei neaşteptată cât şi de coincidenţa inexplicabilă dată de faptul că eram îmbrăcaţi aproape identic.

Şi eu eram îmbrăcat cu o pereche de pantaloni de culoare neagră, din stofă, uşor evazaţi, cu o cămaşă de culoare albastru – cobalt, cu mâneci lungi şi nasturi de culoare albastru – safir, şi eram încălţat cu nişte pantofi din piele şi talpă de talpă, de culoare neagră, cu cataramă laterală, marca Benvenuti.

Mă apropiam, ezitant, de ea, când s-a întors către mine de parcă ar fi fost magnetizată. Cămaşa din pânză bleu ciel, descheiată la primii trei nasturi, părea ruptă de explozia sânilor care se revărsau, în toată splendoarea lor, prin cârpa meschină care-i ţinea încorsetaţi!

Nici nu ştiu când am ajuns lângă ea şi am cuprins-o în braţe, cu toată forţa de care eram în stare.

Ochii ei, aflaţi cu vreo câţiva centimetri deasupra ochilor mei, mă priveau direct şi într-un mod foarte ciudat de galeş şi de promiţător!

Părea, după cum spuneam noi, golăneşte, “că a căzut cloşcă”!

Mâinile ei mă cuprinseseră de ceafă şi mă mângâiau, sacadat, de-a lungul şirei spinării, între baza craniului şi omoplaţi, în timp ce braţele mele se transformaseră într-o adevărată centură care o strângea de spate, sub omoplaţi, lipind-o din ce în ce mai strâns de mine.

Sânii ei rotunzi şi fermi, precum două gutui aflate în pârg, mi se înfigeau în piept, sfredelindu-mi sufletul.

Am întrebat-o de parcă aş fi fost în transă:

– Ce este cu tine? Ce cauţi tu aici?

Aflată parcă şi ea într-o stare identică, mi-a răspuns, sibilinic:

– Am vrut să verific dacă mă pot încrede în sinceritatea ta! Am vrut să văd dacă este adevărat ceva din ce mi-ai spus tu atunci, la prima noastră întâlnire: “Cel mai mult, la întâlnirea cu o fată, mi-ar plăcea să ne plimbăm prin parc, pe o ploaie torenţială, şi să ne sărutăm, aşa, sub ploaie, până uităm de noi!”

– Până acum, o parte din ceea ce mi-ai spus atunci s-a confirmat…

Nu am lăsat-o să mai continue, deşi cred că nici nu mai avea de gând aşa ceva. I-am cuprins capul cu ambele mâini şi i-am acoperit gura cu buzele mele avide de nectarul vieţii eterne.

Ne sărutam pe aleea pustie, sub rafalele ploii torenţiale, ca doi îndrăgostiţi rătăciţi în eternitate!

Undeva, în galaxiile îndepărtate, doi îndrăgostiţi se sărutau, şi ei, sub ploaia de stele albastre.

Fragment din volumul “ŞASE, VINE CEAUŞESCU!”

Proza nr.9 – autor Valeriu D.G. Barbu (Italia)

9. Fragment din ”Clinica” – roman

-Florile sunt sexul plantelor. Hai, miroase! Îți place? Stai! Nu trebuie să le rupi, doar miroase-le, admiră-le și ascultă-mă!…

Doctorul Hub nu-l slăbea din ochi pe Alessio, un pacient cumva special. Își ucisese amanta într-un accident auto, el fiind la volan.

Sfârși ședința cu gândul să scape din acest birou și să se plimbe câteva minute. Se simțea sufocat de tapetul de pe pereții cabinetului. Peste două săptămâni îi va ieși decizia de pensionare, în sfârșit.

Iritat, obosit, Hub trânti ușa cabinetului uitând să o încuie. Ieși în stradă respirând cu amândouă nările aerul rece de martie. Se îndreptă spre parcul Vittorio Emanuele, mai avea de parcurs încă trei cvartale.

Trecătorii parcă toți își propuseseră să-i bareze calea, aproape cu fiecare se ciocnea, fie doar în mintea lui preocupată de ce va face după aceste două săptămâni.

Provenind dintr-o veche familie înstărită, adus la Roma de furtunile unui destin boem al tatălui – faimosul negustor de nave mici, Hubtold Theodor II, cu origini olandeze – doctorul Hub nutrea un vis tainic, să se întoarcă în Olanda, nu doar ca să vadă mormintele strămoșilor și ținuturile din poveștile râs auzite, repetate obsesiv de tatăl său când se umplea de rom pe terasa unui hotel, ci și să-și pregătească acolo lucrările științifice pe care ar fi dorit să le scrie.

Puloverul din cașmir se lăbărțase un pic, dezgolindu-i șuvițele încărunțite de pe pieptul osos. Vânticelul stârnit spontan îi flutura fularul lăsat în părți. Hub pătrunse în parc venind dinspre Santa Maria Maggiore. În tufișurile de dafin, dezordonate, în care se încadrau băncile ponosite, ici-colo se aciuaseră emigranți și bătrâni, bunici cu nepoți sau cățeluși.

Un copac uriaș, undeva în decor, îi atrăsese atenția. Printre ramurile sale i se păru că vede un simbol antic jucându-se în razele tăioase de primăvară abia mijită.

În același decor zări, ca detaliu aparent nesemnificativ, un domn care se juca împreună cu un băiețel de vreo șapte-opt ani. Omul primise mingea spre pasă și îi trase un șut puternic înspre tufișul unde se afla Hub.

Copilul alergă spre minge urmat de acel domn care îl ajunse repede din urmă, îl prinse, îl îmbrățișă apoi, fără să știe că dincolo de tufe se află Hub, susură gâfâind la urechea micuțului:

-Ești neasemuit de frumos! Știi că te iubesc, sunt sclavul tău, te iubesc mai mult decât mama ta și decât…

Băiatul gemea în strânsoarea acestuia, se sucea să scape, dar nu reușea. Mâinile abile ale străinului îl cuprindeau, gura îl săruta lăsându-i dâre de bale pe umărul dezvelit în grabă de puloverul din bumbac, când Hub, consternat, își aruncă ochii mai aproape dând la o parte crengile. Văzu un om la vreo cincizeci de ani, în genunchi, siluind cu candoarea îmbrățișărilor acel copil ce se tot căznea să scape.

-Lasă-mă! Doare, mă strângi tare!

Bărbatul apucă obrăjorii băiatului între palmele sale enorme.

-Dragul meu, fac orice, doar să fii fericit! Știu că părinții te iubesc, dar deseori te ceartă când te joci. Uite, numai eu te iubesc cu adevărat, nu doar că nu te cert, ba chiar mă joc cu tine, sunt un copil asemenea ție. Înțelegi?… Te iubesc și aș vrea să mă strângi și tu în brațe… nu este ceva rău să strângi în brațe pe cineva pe care îl iubești.

Micuțul se trase un pas înspre tufe, bărbatul îl urmă târându-se în genunchi.

-Nu te cunosc, domnule! Lasă-mă, este mingea mea, mi-a cumpărat-o mama! Nu vreau să mă strângi așa tare! spuse sugrumat de o neînțeleasă frică băiețelul.

-Ok! Sunt Federico, se prezentă bărbatul. Iartă-mă, am vrut doar să te ajut să îți cumperi bicicleta pe care ți-o doreai. Ai tăi nu au bani, sau poate au alte griji înainte de tine. Eu am doar grija ta, dar… dacă nu vrei, bine! I-o voi oferi altui copil. Dar unde găsesc unul așa bun și frumos ca tine?! Voi vedea… Iartă-mă, te las, du-te la ai tăi care nu te lasă să faci ce vrei tu, așa cum te las eu! Du-te, deși, nu te voi uita niciodată! – spuse, ducându-și mâneca la ochi, prefăcându-se că-și șterge o lacrimă.

Băiețelul se retrase luându-și mingea iar după câțiva pași, la vedere, pe alee, strigă la bărbat:

-Să nu te superi, nu am vrut să te supăr! Bicicleta o să fie, îmi ia tata, fiindcă mi-a promis.

Bărbatul îl prinse de mână și-l trase iarăși spre tufe.

-Nu ai cum să înțelegi! Vreau doar să te țin în brațe, să te sărut și să îți ofer tot ce vrei tu, orice, crede-mă!

Deodată, Hub făcu imprudența să atingă un morman cu foi uscate și bărbatul, cu simțurile ascuțite, auzi.

Lăsă băiețelul și apucă mingea.

-Uite, mingea ta, du-o la mama acasă! Ai grijă să te joci frumos și să fii cuminte! Te aștept să ne mai vedem! Salută-l pe tatăl tău din partea mea! Bine?

Ridică capul și-l zări pe Hub dincolo de tufe.

Copilul era deja departe, printre alții din parc.

Doctorul privi profund în ochii acestui om. Lăsă impresia că nu știe nimic din cele ce se petrecuseră iar bărbatul, scuturându-se de urmele de praf de pe genunchi, se ridică și se prefăcu indiferent culegând foi de dafin.

Hub îi atinse umărul și-i rosti abia șoptit:

-Se vede că vă iubiți nespus de mult nepoțelul!

Fâstâcit și surâzând, crezând în sinea lui că este salvat, bărbatul răspunse:

-Oh, domnule, mi-a murit fetița de leucemie și el mi-a mai rămas. Este nepoțelul meu drag, nici nu știți cât de mult iubesc copilașii!

Hub, făcându-i jocul, continuă:

-O, Doamne, și dumneavoastră?… Băiatul meu cel mare a fost ucis de droguri, apoi cel mic s-a înrolat în Irak și… nu pot povesti, minți doctorul.

Bărbatul îl mângâie pe umăr frățește.

-Îmi pare atât de rău! Știu ce înseamnă să pierzi ce e mai scump, prin natura muncii mele mă întâlneam zilnic cu astfel de mari orori.

Hub se lăsă mângâiat pe umăr, deși i-ar fi tăiat brațul acestui nebun. Îl încurajă să continue pentru a afla ce profesie are și orice alt detaliu despre viața lui. Bărbatul nu întârzie să se manifeste:

-Domnule, am fost trei ani ministrul educației și acum, mizerabilii, m-au pus la o agenție de structurare a fondurilor pentru cei răniți sau uciși pe fronturile N.A.T.O. Nu eu i-am trimis să lupte… Vin părinții să pretindă sume fabuloase, este odios să îți vinzi așa copiii! Iubesc copiii din toată inima.

Doctorul repetă în minte ca să memoreze bine detaliile aflate.

Îl încolți o umbră de migrenă, se scuză, realmente iritat și dezgustat, strânse formal mâna acestui scelerat și se îndepărtă grăbit spre sudul parcului. Ieși, coborî la metrou și, înfipt pe unul din scaunele vagonului, nu observă că a urcat în direcția opusă, spre Anagnina. Trebuia să meargă spre Battistini și să coboare la Ottaviano. În mintea lui se duceau lupte crâncene, mai crâncene decât cele barbare din evul mediu… o decizie gravă și măreață se conturase chiar în acele clipe.

Să fi avut ideea asta mai demult, poate aș fi salvat sute de copii, gândi Hub cu voce tare.

Da, asta chiar o voi face…

Proza nr.10 – autor Silvia Giurgiu

10. Iubire cu premeditare

Tânăra mamă se furișă pe coridorul pustiu și slab luminat al secției de maternitate, desculță, pierzându-se în cămașa lungă de noapte, prea largă pentru trupușorul ei firav, care parcă-și pierduse de tot consistența, după lungile și grelele luni de sarcină, violențele îndurate în tot acel timp și mai ales, după orele cumplite de travaliu, în urma căruia i se comunicase cinic și fără compasiune, că născuse un copilaș mort. Mută de durere și deznădejde, urmărise cu privirea de pe patul în care se simțea răstignită, disecată sau măcelărită de multe mâini, cărora nu le putea opune nicio rezistență, pe asistenta care purta în mâinile înroșite cu sângele ei boțul de om vânăt și rece, pe care-l aruncă, pur și simplu, într-o găleată murdară, ce urma să ajungă la crematoriu, împreună cu toate reziduurile rezultate din sala de nașteri, în acea zi.

Urletul care izbucni din pieptul zdrobit de atâtea tentative de resuscitare, nu trecu dincolo de dinții încleștați și buzele paralizate. Privirea ei exprima însă atâta disperare, încât doctorul care finaliza operația de cezariană se simți dator să o consoleze în felul său:

– Lasă-l dragă, că ești tânără și vei mai avea alți copii! Acesta e al lui Dumnezeu!

Împotrivirea ei se stinse în bezna opacă a minții, paralizată de anestezicul puternic, ce i-a fost administrat. Dar, efectul lui a fost anihilat în mod miraculos, destul de repede, de către voința și disperarea mamei, care s-a trezit din somnul indus, pentru a-și căuta copilul printre gunoaie, înainte de a ajunge la crematoriu.

Se ținea de pereți, orbită de durere și slăbiciune, cu sângele șiroind pe picioare, dar cu o determinare incredibilă, pentru o copilă de numai șaptesprezece ani, în care sentimentul matern luase proporții uriașe. Aproape se prăbuși asupra găleții în care zăcea îngrămădit printre tampoane însângerate, puiul ei. Se ridică în genunchi și ridică pruncul înghețat în brațe, strângându-l cu duioșie și dragoste nețărmurită la piept. Se așeză cu el în brațe, direct pe cimentul murdar și rece, murmurându-i la ureche un cântec de leagăn, pe care i-l cântase în fiecare seară, pe toată durata celor nouă luni de sarcină, când loviturile bărbatului ei atentau diabolic la viața micuțului.

El nu voia să devină tată, cu niciun chip. Refuzul Sabinei de a avorta îl înnebunise complet. La început, nu-și exprimase direct aversiunea inexplicabilă față de micuțul, care se pregătea să vină pe lume, cu tot dinadinsul. Profitând de naivitatea și neștiința tinerei femei, o lua cu el pe motocicletă în călătorii foarte periculoase, pe drumuri accidentate, cu speranța că va pierde sarcina, din cauza atâtor hurducături. Dar, cum nimic nu se întâmpla, omul se înfuria tot mai tare. A început să recurgă tot mai des la violența fizică asupra tinerei mame, din motive închipuite, iar ținta loviturilor lui sălbatice era pântecul tot mai proeminent, care parcă îl sfida.

Avortul atât de dorit nu s-a produs. Sabina și micuțul ei rezistau tuturor acelor atentate monstruoase la delicata lor viață, prin voința divină. Victoria bărbatului părea să se împlinească, în sfârșit. Acesta aflase cu imensă ușurare și bucurie despre moartea pruncului și nebun de bucurie, plecase din spital direct la un birt, unde se îmbătase criță.

,, Doamne, de ce mi l-ai luat acum? Ce trebuință ai tu, de un suflet atât de mic și neînsemnat? Eu nu-l am decât pe el, pe lumea asta! Dă-mi-l Doamne înapoi, pe primul și unicul meu fiu! Sau, ia-mă și pe mine, să am grijă de el, dacă îl vrei cu tot dinadinsul!…”

Așa se tânguia copila, spălând chipul vânăt al pruncului cu lacrimile ei. Deodată, un scâncet abia auzit, înfioră auzul femeii. Convinsă că dorința ei fierbinte zămislea năluciri, continua să plângă și să implore, sărutând mânuțele reci. Un zvâcnet puternic aproape că-i aruncă pruncul din brațe. Viața revenise în trupul micuț, cu spasme violente. care-i puneau în funcțiune toate organele încremenite. Plânsul micuțului creștea în intensitate, spintecând liniștea sinistră a nopții. Fericirea tinerei mamei nu mai încăpea în pieptul ei. Se ridică tremurând pe picioarele de gelatină, parcă, și se îndreptă clătinându-se către camera de gardă. Începu să bată cu pumnul în ușa încuiată, strigând cât o ținea gura:

– Doctore, doctore, ieși dracului odată! Copilașul meu a înviat! L-ați aruncat de viu la gunoi, nenorociților! Ieși, sau chem poliția!

– Ai înnebunit, femeie? Ce te-a apucat, de urli așa?

Cu ochii cârpiți de somn, scandalizat și speriat, în egală măsură, doctorul năvăli pe ușă, pus pe scandal, dar când dădu cu ochii de mogâldeața care zbiera din toți rărunchii, în brațele femeii, pe care abia o sedase, cât să doboare un elefant, rămase siderat în prag. Una câte una, ușile saloanelor de deschideau, scoțând la iveală fețe curioase și contrariate.

– Ceee? Imposibil!… Copilul a înviat? Doamne, Dumnezeule! Ăsta-i un miracol, oameni buni! exclamă uluit medicul.

Smulse copilul din brațele mamei și alergă cu el la terapie intensivă, chemând din mers ajutoare. Sabina care îi luase urma, înfricoșată că îi vor omorî din nou copilul, bătea disperată cu pumnii în ușile închise, chemându-l înapoi. O asistentă o prinse cu blândețe de umeri și o liniști cu pricepere, ajutând-o să se așeze pe o bancă, în sala de așteptare.

– Draga mea, nimeni nu vrea să-i facă vreun rău copilului tău! Liniștește-te! Trebuie supus unor minuțioase controale medicale! Îți dai seama, că s-a născut, efectiv mort! Nu avea niciun semn vital! Din punct de vedere medical, era mort! Cum ai reușit să-l readuci la viață? Doamne, bine că nu au fost duse la crematoriu reziduurile de pe secție!

Sabina plângea în hohote de bucurie, murmurând mulțumiri adresate Domnului, Isus, care îi restituise copilul. Zilele care au urmat, au fost foarte grele și pline de incertitudini. Medici dădeau puține șanse micuțului, care avea foarte multe probleme de sănătate, dar mama lui era sigură că va supraviețui. Îl supraveghea zi și noapte prin geamul incubatorului, asemeni unui înger păzitor, de teamă să nu i-l rănească cineva. După o lună, s-au întors acasă, împreună cu ,,stâpânul” lor, care tăcea, negru ca pământul.

După numai zece zile, bărbatul dispăru de acasă, pentru totdeauna, împreună cu o altă femeie, părăsindu-și nevasta și copilul, dar nimeni nu-i plânse urmele. Odată cu el, Sabina simți că dispăruse din viața ei umbra cea amenințătoare și rea, care îi tulbura existența. Se înșela, însă. Dacă din punct de vedere fizic ea plecase, amprenta ei energetică semnase destinul băiatului, care la numai patru ani a început lupta inegală și nedreaptă cu demonii tatălui său, care l-au chinuit noapte de noapte, până la vârsta de șapte ani, când în urma unei operații pe cord, a murit din nou pe masa de operație.

Din nou, verdictul implacabil al morții a căzut asupra ei ca un meteorit, dar ea s-a împotrivit iarăși.  A implorat spitalul, să nu-l ducă la morgă în noaptea aceea, ci a doua zi dimineață. Rugămintea i-a fost ascultată și i s-a permis să-și vegheze fiul în singurătate și rugăciune. Când au venit să-l ia, l-au găsit sporovăind cu mama lui, rezemat de perne. Iarăși a devenit obiect de studiu și cercetare pentru medicină, dar nimic supranatural nu a justificat acest nou miracol. Și totuși, sănătatea lui nu a fost niciodată deplină. A crescut mare, cu chiu cu vai, vegheat în permanență de apriga lui mamă, care s-a luptat cu umbrele și moartea, ca o leoaică, până l-a încredințat Domnului, în straie de preot. De atunci, grija ei s-a îndreptat către ceilalți fii obținuti din a doua căsătorie, convinsă fiind, că fiul pe care și-l revendicau cu atâta fervoare, atât Viața, cât și Moartea, avea de acum un Protector mult mai puternic și mai invincibil.

Proza nr.11 – autor Geraldine Ghineț (Galați)

11. Creștinește, se înțelege

– A murit tatăl Adelei…
La telefon, vocea Corinei rămase suspendată, abia croindu-și loc pe fundalul zgomotos, scăldat de o hărmălaie de nedescris.
– Cuuum? Stai că nu te aud… e nebunie aici; cred că și semnalul îmi joacă feste.
– Scuză-mă Ana, cred că voi vă petreceți.
– A…nu… ne-am strâns câțiva la birou. Bem niște vin. Prin oraș nu ne mai putem aduna cu restaurantele astea închise. Dar spune-mi, ești OK? Adela cum e?
– Adela este… cum o știi; indignată… pe medici, pe guvernanți, pe viață. Acum ne-am întors de la înmormântare. A fost multă lume.
– Păi… înmormântare…cu COVID-ul lui?
– Eh, nici nu îți imaginezi ce șmenuri am făcut să îl scoatem din spital. Câte intervenții, ce plânsete, amenințări și istericale…si-apoi, e o mafie întreagă acolo.
– Păi cam complicat să…
– Ce-ai, frate! Iartă-mă că te întrerup… dar, să vezi! Am intrat în vorbă cu un paznic de la spital (îl cunoștea Adela că mai trimisese prin el pachete pentru tăică-su; pachete care nu știm dacă ajungeau la el, că era internat la ATI și nu au voie cu telefon acolo… se bruiază aparatele, naiba să-i ia, Doamne, iartă-mă!) …și paznicul ăla, un tip mai tinerel, e dascăl. Descurcăreț, mi-am zis, dar ce crezi!? Mai are un prieten cu care face și îmbălsămări. I-a dat Adelei un număr de telefon să îi sune pe unii cu pompele funebre care știu o biserică unde îl putem depune. Preoții n-ar fi avut nimic împotrivă să oficieze slujba, atâta timp cât noi nu am fi spus familiei și cunoscuților că a murit de COVID. Ideea era să nu se afle, că le stricau ploile. A! iar ăștia de la pompe funebre au și un salon de evenimente pe lângă oraș, așa că am putut face pomana de 70 de persoane acolo. Însă a trebuit multă grijă, să nu atragem atenția și o eventuală amendă. De la cimitir am mers, sau mai bine zis, am gonit prin oraș, spre local… și a trebuit să ne ținem după patronul de la pompe funebre, să nu ne rătăcim. Ne declarase sec dinainte că oricum se riscă prea mult ca să mai adune rătăciții de pe drum. Ce-ai mă, ca în filme!
– Păi, probabil că totul este posibil pentru prețul corect, îi răspunse Ana cuprinsă de o mare tulburare.
– Zece mii de lei, comisionul lui să se ocupe de asta
– Cââât?!
– Cât ai auzit! I-am zis Adelei că e nebună să negocieze cu toți șarlatanii noaptea, la colț de stradă… că, ce îți închipui! Ăia lucrează non-stop. Până la urmă am bătut palma la 8000 de lei și ne-a condus la el la birou, la 11 noaptea… la magazinul cu sicrie. Avea un slogan pe ușă… până la urmă, tot la noi ajungi . Nu știu era ireal, parcă toată situația era absurdă… cu două femei negociind sustragerea mortului din spital, pentru a nu fi livrat în sac direct la groapă. Până la urmă, oricine merită o slujbă creștinească.
– Nici nu știu ce să îți zic…sunt mască…
– A!.. și când au sunat de la spital cu vestea că tatăl ei murise, ea nici nu era în oraș. A trebuit să merg eu să o anunț pe maică-sa, sărmana femeie…
– Pai cum așa?
– Eeei…Adela era la mânăstiri, în Vrancea… cu Costică.
– Cu bărbate-tu?
– Ei…știi cum este el, săritor. Acum, oricum mi-a zis că vrea să mă recucerească și că ar face orice pentru mine, chiar să fie și șoferul prietenei mele. Plus că Adela era prea afectată cu taică-su intubat ca să conducă ea. M-a rugat și nu am putut să o refuz. Săracu’ barbate-miu…cică Adela în dreapta când plângea, când se înfuria… că toți medicii sunt niște incompetenți, că a trebuit să dea o sută de telefoane ca să îl bage în seamă pe taică-su. Că, sărmanul om a așteptat pe hol ore în șir până s-a găsit un pat disponibil. Deja plămânii îi funcționau la 60%, picioarele i se umflaseră…
Corina făcu o pauză și oftă zgomotos. Înghiți în sec apoi continuă:
– Știi, îl pusese o dată pe speaker pe tatăl ei; avea o voce așa de blândă și stinsă, de ți se rupea inima. Aproape le găsea scuze medicilor… Dar Adela, o știi…. luase foc la telefon, și tuna și fulgera, că o să sune ea, că o să le facă plângere, că sunt niște indolenți cu pretenții și salarii mărite. Tatăl ei, bietul om, o ruga să se liniștească, să nu îi crească tensiunea. Își făcea griji pentru ea…
– Cine știe ce era în sufletul lui? Îți dai seama, singurul lui copil. Poate simțea că o să moară, că nu o să o mai vadă…
– Doamne, a fost groaznic! Dar Adela nu a glumit…l-a sunat pe Ivan. Îl știi?
– Din auzite…nu cred că mi-aș dori să îl cunosc mai bine…
– Da, mă rog… și a sunat ăla la spital, de s-au pus toți medicii în mișcare; i-au găsit pat imediat, oxigen…ce să mai! Părea că se vor rezolva toate. Dintr-odată îi trăznise amabilitatea. Dar știam amândouă ce va urma. Măcar era mai bine tratat decât la Spitalul CFR, unde Adela îl adusese cu mari intervenții, după ce starea i s-a înrăutățit acasă. Știi, acolo asistentele intră în salon câte 10 minute o dată la 4-5 ore. Medicii nici nu calcă acolo…
– Și la vârsta lui, singur…
– Nu știu, mi se pare trist ca Ivan, un interlop, să sune la spital, pentru a se mișca treaba. Te face să te întrebi în ce rahat de societate trăim.
Urmă o pauză de câteva secunde, timp în care acele ultime cuvinte păreau să găsească un ecou adânc în mintea celor două prietene. Pe fundal se auzeau râsete îndepărtate și câteva acorduri de muzică, ceea ce o făcu pe Corina să adauge
– În fine, cred că ți-am stricat seara, îmi pare rău…
– Oh, nu îți face griji! Sper doar ca tu să fii ok, mai ales că va trebui să fii puternică și pentru ea. Știi cum e, în clipele astea…
– Da…da…știu.
– Pentru tine nu s-a terminat; va trebui să fii lângă ea, să îi bagi mințile în cap. Acum că taică-su nu îi mai finanțează excentricitățile, trebuie să se angajeze. La 35 de ani, fără să fi lucrat o zi în viața ei și cu o mamă în grijă, nu va fi ușor. Știi că eu nu prea o am la inimă, mi se pare că profită maxim de prietenia voastră, însă na…e prietena ta, trebuie să îi fii alături.
– Știu ce zici, însă te înșeli. E alt fel de prietenie… aștepți totul, pentru că oferi totul…

Da, chiar și bărbatul, continua în mintea sa Ana. Nu i-ar fi putut spune asta Corinei, deși
avea sentimentul apăsător că frumoasa Adela avea ceva planuri secundare cu familia Corinei. Avea aproape certitudinea că soțul Corinei nu era chiar indiferent la farmecele Adelei, mereu prezentă la evenimentele lor importante de familie. În plus, între cele două prietene era o diferență de 15 ani în defavoarea Corinei. Surprinsă de aceste gânduri, Ana fu cuprinsă de remușcări. Devenise atât de suspicioasă. Nu era neapărat necesar ca toți să trăiască infidelități, doar pentru că ea le trăise. Amintirile triste păreau că dormitează într-un colț al memoriei sale și la un stimul, aparent banal, le resimțea prezența intensă și acidă, exact ca în ziua aceea când încrederea în oameni s-a rupt.
– Nu cred să existe persoană mai inimoasă ca ea, continua Corina…dar nici mai încăpățânată. Nu acceptă decât părerea ei și se supără când nu fac ce mă sfătuiește, îmi zice că sunt comodă și nu iau de la ea decât sfaturile care îmi convin. Îmi reproșează că sunt superficială..
– Mi se pare ciudat asta…venind de la ea. Măcar tu ai un soț – de care te-a încurajat să divorțezi, dar pe care acum îl găsește destul de util – , un copil la facultate, un job, o viață. Ea pare că te are pe tine ca proiect personal. Misiunea ei pare să fie Marea Ta Transformare. Și-apoi, viața asta în care ea se complace, atât de diferită de ceea ce tu ai, nu e decât o rătăcire, o negare că prin dragoste, familie, s-ar putea ca o persoană să renască, să capete sens.
Ana nu apucă să își ducă ideea la capăt și deja își regreta tonul tăios. Momentul era clar nepotrivit pentru observații de acest tip. Corina totuși nu părea să fi ascultat prea mult din ce spusese ea; perora cu patos:
– Ții minte că prima dată când am văzut-o, m-a fascinat. Părea ruptă din revistă. Ireală. Dacă ai vedea-o acum! Pandemia asta i-a înlocuit mirosul de parfum exotic și scump, cu mirosul de clor și alcool medicinal. Unde sunt mătăsurile, ceasurile scumpe, râsul ei cristalin…A fost isterică toată perioada asta: vai, Corina, nu te-ai dezinfectat! Vai, Corina, nu porți masca cum trebuie! Vai, Corina, cum să ieșim în oraș cu prietenii?! Că de altfel, m-a târât pe la mânăstiri și tot felul de duhovnici dubioși…dar, na! m-aș fi dus cu ea până la capătul lumii…
Ana înghiți în sec și se întrebă dacă între Corina și Adela era cu adevărat o prietenie sau o dependență bolnăvicioasă, pe care Corina o îmbrățișa cu multă dezinvoltură.
– Și la cât s-a protejat…tot a luat COVID. Și ce este mai grav este că se învinovățește pentru moartea lui…când te gândești că astă iarnă bietul om îmi renovase apartamentul. Nu a vrut să primească bani de la prietena fiicei lui. Ce om!
– Auzi, Corina, nu vrei să vii până la noi? Bem un vin în memoria lui… poate te mai descarci și tu. Te simt așa…nu știu cum…
– Da, aș veni. Oricum sunt singură acasă. Adela a plecat cu Costică până la firma de pompe funebre. Nu știu ce acte mai erau de rezolvat….

Proza nr.12 – autor Savu Popa (Sibiu)

12. Strigoița

Când se încingeau horele, apăreau din senin haiducii care le-aduceau fetelor cununi împletite din plante sălbatice, adesea stropite cu sângele animalelor vânate. Pe vremea aceea, în Ocna, Strigoiţa era o uliţă în pantă, fără nicio casă, formată doar din lanuri întregi de cânepă. Se spunea că ulița, dincolo de deal, urca la cer, nevăzută de nimeni. Înainte de apus, cânepa era cuprinsă de o strălucire aparte, fantomatică, pământiu-verzuie și fremăta ca un frunziș uscat. Atunci, se adunau la sfat strigoii și strigoaicele din toată zona. Se reîntâlneau cei care, odată, se cunoșteau ca oameni. Printre lanurile uscate, se prindeau în hore, râdeau, aprindeau toată cânepa, ziceau ei, să izgonească duhul Manei.
Mana, sora vitregă a ploii, nu se înțelegea defel cu aceasta. Între cele două apăreau mereu neînțelegeri, mai ales când se-ntrebau care să cadă prima pe pământ. Tatăl lor, Zenitul, văzând și luând parte la repetatele scene dintre ele, hotărî să stabilească el ordinea căderii fiecăreia.
Ploaia, întotdeauna se înțelesese de minune cu întreg pământul, atunci când nu se mânia a furtună. Tot ea îi crescuse ca o mamă, roadele, ierburile, plantele. Astfel, avea să cadă dintr-un cer acoperit de nori. Cum apa ploii nu putea să apară, așa, pe nepregătite, din înaltul cerului senin, Zenitul chemă norii, care îi protejau albastrul, să nu care cumva să fie șters de aversele furioase uneori, ca niște toane, ale fiicei sale. În rest, Manei îi fusese dat să cadă în vremea soarelui cu dinți. Atunci, pe cer erau și nori și soare. Când avea să cadă ea, soarele încălca ordinea norilor și își arăta dinții într-un rânjet de zile mari.
Auzind de hotărârea tatălui, Mana se mânie teribil. Alesese să nu își folosească aceleași puteri, pe care le avea și sora ei. De dincolo de cer, făcuse rost de apa călâie, un rest din apa cea adevărată, risipit aiurea, pe tărâmul nimănui, numit Dedeasupracerului. Apa călâie urma să fie răsfirată peste întreg pământul. Acea apă avea întotdeauna o culoare gălbuie și un miros, uneori, de putrezeală.
Și, astfel, Mana devenise o cădere a apei călie din cer, un rest de apă pe care Ploaia nu îl folosea niciodată și în care se spunea că își spăla dracul, de fiecare dată copitele, atât el, cât și ai săi. De aceea, când cădea, apa aceasta nu pria deloc recoltelor agricole, fiindcă era acidă și pătrundea în tulpini uscându-le. Bătrânii se temeau de uscăciunea Manei, atunci când ea ajungea până la rădăcină și răsadul respectiv nu mai dădea niciun rod.
Pe vremuri, copiii erau ameninţaţi că, dacă vor ieşi din curţi, nesupravegheaţi, şi vor ajunge pe Strigoiță, se vor întâlni cu strigoii care îi vor lua şi îi vor duce de pe lumea aceasta. Iar apa Manei avea să cadă peste ei și să-i topească îndată.
Pe dealurile care începeau imediat după strigoiţă, ar fi avut loc o serie de spânzurări ale ţăranilor prinşi de către honvezi, soldaţii din armata austro- ungară. Dealurile spânzuraţilor. Hoţii, nelegiuiţii, toți cei care încercau să dezerteze din imperiu, erau prinşi, legaţi şi duşi imediat pe acel deal. Întâi, aveau parte de o judecată sumară, adică li se aducea la cunoştinţă lor şi persoanelor martore, acelor gură cască, motivul pentru care urmau să fie pedepsiţi. Imediat, se trecea la spânzurarea lor. Apoi, pentru o perioadă, drept avertisment, erau lăsați să atârne. Din strigoiţă, se puteau zări pe atunci, acele spânzurători, cinci la număr, care străpungeau cerul. Acesta se mişca purtat de vânt, nepăsător la priveliştea crudă care i se înfăţişa din ce în ce mai des. Un cer înjunghiat!
La intrarea în Strigoiţă, în urmă cu zeci de ani, mai exista o ultimă casă veche, din lemn, care aparţinuse unui cioban, Virgil. Se spunea despre el că ajunsese în transhumanţă, în tinereţea lui, undeva pe un tărâm în interiorul munţilor Carpaţi. Arăta acest teritoriu, ca un loc aparte, cu același cer, aceleași ape curgătoare şi o vegetaţie atât de bogată şi de proaspătă, încât acesta credea că se afla tot în afara munţilor. Observa că acolo, oile pasc o iarbă mişcătoare, care scotea nişte sunete omeneşti. Se afla și-un izvor unde puteai zări, ca printr-o oglindă, locurile din care venise el, din realitatea normală.

***

Dincolo de strigoiţă, dealurile păreau îngrămădite unele în altele, sub forma unor valuri de piatră. Biserica de lemn înnegrită de vreme arăta ca un semn din naştere, pe pielea pământului. Seara, din acele locuri, se auzeau sunete ciudate. De parcă o rocă imensă, obosită crăpa încontinuu în interiorul pământului. Atunci, se spune că apar în jurul acelei biserici, melcii cu cochilia albă. Aceştia înconjoară biserica, precum nişte lumini mişcătoare, iluminând locul, de poate fi văzut până hăt departe, în cerurile de pe urmă, spuneau bătrânii. Uneori stau în poziţia crucilor din cimitir. Lângă biserică se află cimitirul de leagăne.
Pe vremurile tare îndepărtate, un boier își avea conacul în drumul hoţilor, ca să îşi pedepsească singura fiică, venise cu trăsura, scosese din ea un leagăn din nuc şi îl îngropă în acele pământuri. Fusese o răzbunare ciudată, dar teribilă. Consecințele fuseseră pe măsură.
Pe acel leagăn, dintr-un foişor al conacului, fata se iubise cu Horia, un tânăr haiduc al Mărginimii, nopţi întregi, pe ascuns de ochii lumii. Acesta pusese ochii pe fată, la o petrecere în sat, pe la sfârşitul verii. De atunci intraseră în vorbă și se-ntâlneau aproape zilnic. Haiducul îşi părăsea adesea compania tovarăşilor săi, chiar dacă ceilalți haiduci plecau fără el, în noile lor aventuri.
La scurt timp, fata rămăsese grea şi ascunsese acest lucru, cât putuse de bine. Însă, timpul trecuse foarte repede, parcă îi fugea de sub picioare, râzându-şi de dânsa, şi iată că se apropia sorocul naşterii. Se lăsa dusă de acasă cât putea de mult, încerca să îşi evite părintele, cu care rămăsese singură, fără mama care murise încă de când era ea în leagăn. Însă burta creştea şi tot creştea, devenind tot mai vizibilă, sub rochia-i lungă de in. Până la urmă, tatăl o văzuse într-o dimineaţă, în curtea casei când întindea rufele. Pe loc realiză isprava, dar şi motivele nenumărate pentru care fata lipsea de atâtea ori de acasă, cu scuza că se ducea te miri pe unde. Ştia că băiatul tot venea pe la ei, bănuia şi că se înhăitase cu haiducii. Însă, nu aflase că fata lui avea de-a face cu un haiduc în toată regula. Niște nelegiuiți de care toți se fereau! Era bine ca fata lui să nu fie văzută în compania unor astfel de neisprăviți. Şi, acum, iată unde dusese nechibzuinţa şi lipsa lui de prevedere!
Turbase de durere. Apoi, durerea i se preschimbase în furie teribilă. Fetei nu îi spusese nimic, nu voia să îi provoace dureri sau grozăvii, acum când era să nască. Se închisese în dânsul, devenise peste măsură de ursuz, nu mai vorbea cu nimeni.
Printre dealuri, într-o noapte cu o lună din cârpe îmbibate în sânge şi lupi hămesiţi care muşcau din pietre răguşind, un ghem de fum şi tărână se rostogolea, înaintând cu o viteză de neimaginat. Boierul mâna ca scos din minţi, cu ochii reci, sudorile săpându-i şanţuri adânci în pielea aspră ca însăşi viaţa lui. Caleaşca ajunsese dincolo de strigoiţă. Imediat, în buza pădurii, începea un cimitir mic, vechi, unde erau îngropaţi strămoşii celor de atunci, din Ocna. Acolo era îngropat şi Tetea, căpetenia haiducilor, care pierise lovit de un trăsnet, în acel loc al pădurii.
Boierul se dăduse jos şi, fiindcă mai era încă în forţă, luă dintr-o încercare leagănul, îl puse pe pământ, luă o lopată şi începu să sape o groapă, chiar lângă mormântul mamei sale, nu departe de pădure.
Părea că îşi pierduse minţile. Sudoarea rece i se preschimbă în spume, ochii îi deveniseră livizi, ochi de strigoi. După ce termină de săpat groapa, luă leagănul şi îl aruncă acolo. Se auzise ca o izbitură teribilă, care cutremură pământul şi, imediat, un stol de păsări părăsiră copacii din jur, scoţând nişte sunete ce semănau cu nişte oase sfărâmate. Boierul îngropase leagănul. Se gândise o clipă dacă să-i dea foc sau nu. Însă, renunță la idee. Ar fi atras imediat atenția.
Fără să mai stea pe gânduri, se urcă în trăsură, dăduse un bici zdravăn calului şi se întorsese în aceeaşi goană nebună. În urma lui se întindea o noapte pâcloasă. Întunericul se lăsa greoi peste toată natura, ca un corp mort.
Fata ţinea nespus la acel leagăn. Îl primise de la naşa ei, încă de când era mică. Îşi petrecuse pe acel leagăn, cele mai multe ceasuri, mai ales de când îl cunoscuse pe Horia, tatăl copilului. Acesta avea un fel al lui de a se face nevăzut, încât rareori îl zărise boierul în ogradă. Cum leagănul se afla în mijlocul grădinii, ascuns după niște pruni care crescuseră în acel an peste măsură, cei doi preferau să vină și să-și petreacă aici timpul.
Mulţi stiau despre Horia că era băiatul haiducului Foltea, cel care cânta duios din fluier. Se spunea că, odată, venise o viitură teribilă. Râul Visa se umflase peste măsură şi era cât pe ce să se reverse peste case, gospodării. Ieşit din pădure, haiducul se opri, încremenise în fața unei asemenea privelişti și scoase fluierul, începând să cânte, căci nimic nu-i putea sta în cale, nu-l putea opri. Cântă ore-ntregi. Ca prin minune, râul se linişti treptat, până când se reîntorsese în albie. Imediat, haiducul făcuse cale întoarsă spre pădure şi nu mai fusese văzut de atunci. Băiatul nu era nici el departe de a-i împărtăşi tatălui darul cântatului la fluier. Şi, nu de puţine ori, când venise la fată, îi cântă mai întâi din fluier. Atunci închidea ochii, degetele abia atingeau fluierul. Sunetele care ieșeau, într-adevăr, aveau puterea să îngheţe, să oprească respirația a tot ceea ce se afla în jur, chiar dacă arșița zilei de vară mai avea încă, la începutul nopții, deplină putere.
A doua zi, fata uluită de dispariţia leagănului, mersese la Tincu, sluga lor, un lungan şi un tăcut din fire, şi nu se lăsă până când nu află ce se întâmplase cu leagănul. Acesta, om sărac de minte, îi povestise isprava boierului şi, astfel, fata află unde e leagănul. Măcar de îl arsese, să nu mai existe nicio aşchie din dânsul! Dar, aşa, să îl îngroape întreg, i se păru fetei un gest pe care nu îl putea înţelege, dureros peste măsură. Boierul încă mai dormea, fiind trecut de orele dimineţii.
Când se trezi, aceasta alergă la el, tristă, de abia abţinându-se să nu izbucnească într-un plâns pe care îl simţea fără oprire. Mai ales că, de când băiatul nu mai trecuse, se împliniră o noapte şi o zi. Tânărul bănuise ceva şi nu dorise să-l înfrunte pe boier.
Fata rămăsese de mică fără mamă, îi cunoştea boierului firea rece, însă nu se aşteptase la o asemenea cruzime din partea lui. Tatăl îi interzisese imediat orice pornire de a se complace în vreo scenă de tristeţe. Îi spusese că nu mai voia să o vadă după câte a făcut şi să facă bine să plece din faţa lui, cu copil cu tot. El, marele boier Răulescu, un nume care amintea de o rasă boierească ce luase naştere în vremurile vechi, secolele 14, 15, o rasă care pusese temelia acelor locuri. El nu va accepta ca fata lui să fie soţia unui haiduc, a unui nelegiuit! Să fi ştiut din vreme ce amar le pricinuise băiatul care le dădea târcoale, că îl izgonea fără nicio ezitare. Dacă l-ar prinde, și în momentul acesta, i-ar sfărâma oasele cu o singură mână! Aşa că, să facă bine şi să plece. Cât mai departe. El o va renega pentru totdeauna.
Auzind acestea, fata plecă din faţa tatălui. Lacrimile îi curgeau în cascade. Oamenii spuneau că, fata, părăsind casa, lăsă în urma ei două cascade de lacrimi. Două cascade când aurii, când argintii, când sângerii care se întindeau pe întreaga uliță a strigoilor, până la cimitir, unde fata ajunsese până la urmă. Durerile naşterii îi cam dădeau târcoale şi se transformară în adevărate chinuri. Se simţea de-a dreptul sfârşită. Simțea că ceva îi sfâșie carnea. Aşa că se întinsese pe iarbă, la marginea acelui cimitir, nu departe de locul unde fusese îngropat leagănul. În următoarele zile, nimeni nu o mai întâlni. Mulţi spuneau că ar fi fugit cu acel băiat şi cu alţi haiduci, spre alte ţinuturi.
În acel cimitir, într-o noapte de sânziene, au fost zărite nişte lucruri tare înfricoşătoare. Crucile ar fi crescut extrem de mult, atât de mult, încât semănau cu nişte copaci seculari. De trunchiurile lor erau legate leagăne pe care sânzienele sau alte ființe se dădeau întreaga noapte şi cântau atât de trist, de înduioşător. Și, în timp ce se dădeau, sforile care legau leagănele de acele cruci, scânteiau, deveneau sonore. A doua zi, iarba părea încărcată de lacrimi. Alții spun că, după mulți ani, după ce boierul nu mai trăia, haiducul s-ar fi întors cu fata și ar fi trăit cu ea la conac. Se înrăise, devenind ursuz peste măsură. Se lăsase de haiducie. Apoi, se mai spunea că ar fi pierit străpuns de o săgeată otrăvită, o răzbunare mai veche din partea unora, cărora el le făcuse te miri ce rău mai demult, iar corpul i-ar fi fost îngropat undeva în adâncul unei păduri de pe Secaşe.
În satele din împrejurimi, în curţile bătrânilor de azi, exista câte un leagăn cioplit din tot felul de lemne. Leagănele ar fi fost făcute de acest haiduc, cât timp locuise la conac. Le făcuse când mergea în pădure, când pleca în căutarea haiducilor de altădată. Cei mai mulți nu mai trăiau. Atunci, rămânea pe acolo mai multe zile și se punea pe făcut leagăne din lemnul copacilor doborâți de vreo furtună. Cine încerca acele leagăne, observa că mişcarea lor scotea un sunet melodios. Şi îşi aminteau povestea fetei căreia îi curseseră în loc de lacrimi, cascade de sânge.

Proza nr.13 – autor Nușa Chibici (Spania)

13. „Caniculă în stil cubist”

„Uneori trebuie să strici, puțin, tabloul,
pentru a-l putea termina.
Eugène Delacroix

Despletiţi şi sălbatici intrau în tabloul zilei, asfixiate de caniculă, stingând arşiţa clipei, în galop, ademenind potenţiale albe ninsori, desfăcând bobocii câmpiilor în flori…
„Cum în flori?,dacă frigul iernii rupea canicula zilei?”
„De unde veneau? În ce tablou?”
Cei acolo prezenţi, întorceau capul, uimiţi, se adunau în grupuri mici, vociferând pe tonuri joase. Doar un bătrân, fără să vadă ce se întâmplă, s-a așezat în calea lor, înveșmântat în straie albe, cu miros de levănţică, încercând să înalțe o rugăciune, pentru liniştea celor din jur… dar glasul lui, spre cer, se preschimba în nechezat.
Aşa au început unii să râdă, alţii să se tânguiască; mulţi, încercând să înţeleagă, priveau spre pânzele rupte din tablou, dar nimeni, nimeni nu voia să plece.
Căldura mă zăpăcea total, încât, dinspre glezne, urcau picături alungite, de apă sărată cu miros de ierburi uscate şi de lămâiță; urcau spre locul dintre sprâncene, lăsându-mi un semn de mură coaptă, ca un indigo zemos.
Puţin mai departe, soarele urca şi el, aproape fără zgomot, ultimele trepte ale zilei, uscând verdele crud, al copacilor, din tabloul încă ud…
„La ce te gândeşti?”, m-a întrebat, și a început să ningă, blând. Din coamele despletite şi sălbatice, cai albi, scuturau colinde şi clinchete de clopoţei… tot mai departe… Dincolo, printre pânzele rupte, se zărea pădurea de mesteceni. Nimeni nu mai vorbea. Dispăruse orice răspântie.
Cei acolo prezenţi se adunau, vociferând, se priveau, într-un gest fugar, de recunoaștere, apoi se depărtau, cu capetele plecate, indeciși, accentuând dezordinea de culoare şi senzaţii, într-un tablou ce părea fără sfârşit. Privind în jur, simţeam şi cald şi frig. Mi se făcuse sete.
O căruţă trecea, spre marginea tabloului şi m-am ridicat pe vârfuri, să văd cine cânta. Cânta o fată! Fără să vadă ce se întâmplă, adunat în straiele lui albe, cu miros de levănţică, bătrânul încerca să înalțe o rugăciune, cu nechezatul lui, prelung… Fata cosea o pânză, pentru cea de-a douăsprezecea lebădă şi plângea, în timp ce cânta… În părul ei lung, până la mijloc, se prindeau fulgi mici, de zăpadă, şi, în urma căruţei, petrecută din priviri, de toţi cei acolo de faţă, rămâneau picături roşii, de sânge cald, din degetele ei obosite. La marginea pădurii s-a oprit. Nu am mai putut să stau pe vârfuri. Lebedele s-au preschimbat, bătrânul a tăcut.
„Unde e culoarea albastră?”
Nu înţelegeam de ce mă considera vinovată, de ce trebuia să am grijă de culori, tocmai eu!? Încercam să mă strecor, să ies! Tabloul se mişca!
„Unde e culoara albastră?”
Am închis ochii. Nechezatul cailor se auzea tot mai departe, tot mai surd; ninsorile nu mai ajungeau până la mine, pânzele rupte se adunau, se recompuneau, închizându-se.
Căldura mă zăpăcea total. În colţul gurii, opream, în grabă, picăturile de sudoare, ca o amăgire a setei, ca un pariu cu mine. Bătea vântul! Păsări neştiute, până atunci, zburau speriate, ţipau, furând glasurile oamenilor, rămaşi muţi. Un copil se năştea, tocmai atunci, înghesuit într-o corabie, când pescăruşul venea în jos ca o săgeată, salvând destinul pictorului creator, cu tot albastrul mărilor, adunat în el. Am salvat culoarea albastră!
„Ce corabie, într-o pădure de mesteceni?”
„Copilul s-a născut!”
„Unde? În ce tablou?”
„Am salvat culoarea albastră!”
Mulţimea vociferă, deodată, cu glasurile înapoiate de pasările ce îşi puseseră la loc, cântecele lor…
„Bătrânul? Simţeam eu că mai este cineva.”
Ca un copil, liniștit, cu firimituri de liliac în colţul gurii, amesteca, inocent, toate culorile din jur, într-un tablou diferit.

Proza nr.14 – autor Ana Birta (Franța)

14. Dansând în Dublin

29 iulie, în tren spre aeroportul din Bruxelles. Merg în Irlanda. O premieră!
Am scos stiloul și caietul să mai scriu. Dar am adormit imediat. M-a trezit soarele când avionul se pregătea să aterizeze la Dublin.

Beau o cafea și mănânc biscuiți cu ghimbir într-o cafenea pe colț, cu vedere spre un pod. Cafeneaua se numește Dwarf Jarr. Descopăr că băieții care mă servesc sunt români. Peste tot pe unde călătoresc dau de ai mei. Povestim un pic.

30 iulie, Dublin, cafeneaua artiștilor.
Chiar în față la Book of Kells. Acum e mai cald afară decât înăuntru.
M-a fascinat firul. Firul poveștii, firul ca material, firul ca întâlnire de oameni, povești, firul decorativ în cărțile medievale, care se întâlnește cu alte fire și împreună spun o poveste trainică.
Mă gândesc la Irina – Riri – și mă apucă dorul și fiorul. Iubirea ei pentru cusut, pentru crucea cusută pe haine, la spate, pe gât, să fie protejată, dragul ei pentru cusut pentru prietene, pentru lucrul făcut de mână, în care ai pus o parte din tine, din sufletul tău, din timpul tău, dragul pentru timpul petrecut cu folos.
Mă gândesc la Bernea. În orice muzeu în care merg mă gândesc la el. La iubirea lui pentru fragmentul care stă mărturie pentru frumusețea întregului. La relația cu obiectul. Întâi îi ascult povestea, abia apoi mă uit la „etichetă”, numai dacă am nevoie de lămuriri suplimentare. Asta face ca timpul meu într-un muzeu să-l dedic obiectelor care îmi povestesc cel mai mult.
A fost o descoperire minunată Kells. M-am „întâlnit” cu limbi vechi, cu manuscrise extraordinare, cu cei patru evangheliști călători, cu Samuel Beckett. O să revin aici cândva.

31 iulie 2015, Dublin, Guinness House.

Câteva gânduri spumoase de la fericita posesoare a unei diplome de turnat Guinness în pint cu spumă fix cât cere obiceiul. Savurez.
Foarte fain muzeu. Un drum pe firul apei, la propriu, în istoria berii: tip de cereale, nivel de prăjire, cum se folosește apa, dar și câteva rețete de mâncăruri și prăjituri cu bere.
Punctul culminant este concertul de muzică irlandeză la care vin și doi dansatori. Vreau să văd dansul irlandez la el acasă de când Jane Butler și Michael Flatley au generat o explozie planetară cu cele câteva minute de Riverdance la Eurovision în 1994!

„Anyone can be a saint” cântă acum prima trupă din program. Sună bine.
Intru în ritm. Îmi joacă picioarele sub scaun. Ca orice dansatoare, nu mă pot abține. Vreau să dansez și aici. Vreau să învăț măcar doi pași din dansul irlandez.
Se pregătește să cânte a doua trupă.
Hello, ladies and gents! Intră dansatorii. Nu îmi dezlipesc ochii de la ei. Ce complicitate faină! Fiecare este mândru să danseze alături de celălalt.
Acum invită publicul pe ring. Moment mult așteptat. Ne învață niște pași. Ritmul e din ce în ce mai crescendo. Te învârte și te poartă peste dealuri, peste văi, peste mări și peste țări, iar apoi te aduce în locul ăsta unde ți-e bine, atât de bine încât nu mai vrei să pleci.
See you soon, ladies and gents! Spectacolul e gata. La ieșire îi întâlnesc pe cei doi dansatori. Intru bucuroasă în vorbă cu ei.
Merg acum de-a lungul străzii în pas săltat. Sus. Tot mai sus.
După ce mă satur de săltat, merg mult pe jos prin Dublin. La sfârșitul zilei mă opresc la Gogarty’s pub. Comand o supă de fructe de mare. Vreau să mă încălzesc. Vine supa fierbinte. O las să se mai răcească. Iau stiloul și scriu.
După un timp, se apropie de mine un bărbat cu păr grizonat. Nu am mai văzut pe cineva scriind cu stiloul pe hârtie de ani de zile! It’s a lost art!
Îl cheamă Patrick. Locuiește în State. Bunica lui a fost o revoluționară care a trebuit să fugă din Irlanda. Patrick e la Dublin în vacanță cu familia, aflată la o masă mai încolo. Povestim despre bunicii lui irlandezi. Înainte să plece, zice: I wish one day this would be published, arătând cu mâna spre caiet.
Hallelujah ! Fix asta cântă acum, Cohen. Un play list așteptând să înceapă să cânte o trupă. Scriu cu capul sprijinit pe brațul stâng. Mâna dreaptă scrie în caietul de pe bar. Sunt moleșită de la supa fierbinte și de la această zi supercalifragilisticexpialidocious.
Mă trezește chitaristul: Just give us a little bit of energy! Începe cântarea live în Gogarthy’s.
Mulțumesc, Dublin! M-ai încântat și m-ai dansat.
Mâine voi urca pe Croagh Mountain. Plec pe urmele lui Saint Patrick.

Proza nr.15 – autor Bogdan Cronț

15. În ţara cu două mâini

Când a păşit prima oară pe pământ britanic, după o lungă, obositoare şi plină de peripeţii călătorie, Vasile se simţea de parcă se născuse a doua oară. Avea un zâmbet tâmp întipărit pe faţă, în contrast cu ochii încercănaţi de nesomnul zilelor petrecute pe drum, şi îşi rotea capul de jur-împrejur, adulmecând aerul cu bucuria copilului scapat într-o lume de poveste.

Nici vorbă de ploaia măruntă, sâcâitoare, de umezeala care să-i pătrundă în oase sau de zilele fără soare, despre care îi auzise povestind pe alţii. “Şi acum e verde aici…”, gândea Vasile, amintindu-şi de câmpurile pârjolite de soare, pe care le lăsase în urmă.

Plecase dintr-un sat îngropat între două dealuri din marginea Bârladului, o aşezare
de câteva sute de suflete, aflată, aşa cum o descriau, rece, statisticile, în cea mai săracă zonă a Uniunii Europene.

Pe prima oară în viață, la cei 46 de ani pe care îi avea, Vasile îşi lăsase nevasta şi cei doi copii acasă. Ca mulţi alţii înaintea lui, luase calea străinătăţii cu speranţa unui câştig mai bun, cu socoteala de a munci câţiva ani, pentru a-şi achita datoriile la bănci şi a ridica o casă nouă, în locul celei vechi, moştenită de la părinţi.

Şoferul le-a făcut semn că pauza e gata şi i-a întrebat pe fiecare unde să-i lase în
Londra. Vasile i-a arătat bileţelul păstrat cu grijă în portofel, printre acte, pe care
scrisese apăsat, îngroşând literele, atent să nu scape vreo una: “Barking, Cooke Street
13”.

Privea cu nasul lipit de geamul maşinii lumea nouă care i se derula în viteză prin faţă. Case din cărămidă roşie, a căror imagine posomorâtă era îndulcită de
peluzele cu iarba proaspăt tunsă; maşini multe, frumoase, ce păreau uneori să se
conducă singure, până şi-a amintit că în partea asta de lume se circulă în sens invers. În depărtare vedea blocuri enorme de sticlă, îngrămădite unele în altele, şi gândea că trebuie să fie tare înalte, dacă se văd atât de ţanţoşe de la aşa depărtare.

Când vocea şoferului l-a trezit din spectacolul străzii, spunându-i să se pregătească de coborâre, Vasile a simţit un nod în gât. Până atunci se simţise încă legat de lumea lui, chiar şi prin bucata aceea de fier în care călătorise trimp de două zile jumătate şi de care avea să se despartă pentru o lungă vreme atunci când va pune piciorul jos.

Şi-a luat puţinele bagaje pe care le avea, i-a mulţumit şoferului şi s-a tras, timid, într-o margine de trotuar, aşteptându-l pe Ionică, fratele mai mic al cumnatului său. Înainte de a pleca de acasă, vorbise de câteva ori la telefon cu tânarul care acum i se prezentase “Jimmy”.

“Aşa-mi spun ăştia aicea, nea’ Vasile, că ei nu ştie de Ion, de Vasile, de nume de-ale noastre”, îi explicase Jimmy. “Da’ la Vasile cum îi zice în engleză?”, l-a întrebat, curios de schimbarea majoră care îl aştepta. “Ai să vezi matale cum te-or boteza când ai ajunge”, i-a răspuns Jimmy râzând.

Când a privit în jur, spre marea de oameni care se mişca de ici-colo, unii grăbiţi şi
îngânduraţi, alţii ţipând şi gesticulând zgomotos, Vasile se simţea din ce în ce mai mic şi i se părea că greşise locul în care trebuia să ajungă. El ştia câte ceva despre Anglia de la televizor, de prin filme şi documentare, dar lumea pe care o vedea acum i se părea mult diferită. Ajuns în oraşul în care se vorbesc peste trei sute de limbi, ochii şi urechile îi erau asaltate de atâtea imagini, culori şi sunete noi, încât, atunci când vedea pe cineva care semăna cu ceea ce credea el despre “ideea de englez”, îl urmărea cu privirea până se pierdea în mulţime.

“Nea’ Vasile! Îţi place, ai?!”, auzi deodată o voce familiară, urmată de-un râs zgomotos. Era Jimmy, omul care în acel moment i se părea mai drag ca nevasta. Tânarul cu ochii negri şi jucăuşi, tuns “englezeşte” şi îmbrăcat cam neobişnuit pentru gusturile lui Vasile, l-a îmbrăţişat scurt, s-a interesat cum a fost drumul şi, fără să mai aştepte vreun răspuns, i-a luat o parte din bagaje şi i-a spus să-l urmeze. A cotit-o iute printre blocuri, cu Vasile ţinându-se după el ca un căţel, speriindu-se de maşinile care veneau întotdeauna din sensul la care nu se aştepta. Ajuns în noua lui casă, i s-a arătat patul pe care avea să-l împartă cu un alt român, baia în care să se spele după drumul lung, i s-au explicat regulile casei şi apoi au ieşit la o scurtă plimbare, să cunoască zona în care avea să stea.

Jimmy vorbea repede, într-o amestecătură de cuvinte româneşti şi englezeşti, în timp ce îi arăta clădirea Primăriei, magazinele, staţiile de autobuz, de metrou, parcul şi toate cele pe lângă care treceau şi i se păreau demne de a fi prezentate. “Ia uite, nea’ Vasile! Ai mai văzut aşa frumuseţe?”, l-a întrebat la un moment dat, făcându-i cu ochiul spre o domnişoară de culoare cu care tocmai se intersectaseră. “Numai nu te uita mult, că te spun acasă!”, a continuat Jimmy, râzând zgomotos.

Prima zi în noua ţară, întâlnirea cu ceilalţi români din apartament, care se întorceau rând pe rând de la lucru şi cu care servea câte un pahar din ţuica pe care o adusese de acasă, i-au mai îndulcit inima şi l-au făcut să se simtă în mijlocul unei mici familii de oameni buni, muncitori şi inimoşi.

În zilele ce au urmat, Vasile a fost precum un burete ce absoarbe tot soiul de informaţii, de la denumiri de străzi, trasee, magazine, până la oameni, obiceiuri şi reguli. A rămas impresionat atunci când, furat de priveliştea pestriţă din jur, s-a
lovit din greşeală de un poliţist care s-a întors şi i-a adresat foarte prompt un “Sorry!”. În locul din care venea el, s-ar fi ales, în cel mai fericit caz, cu o înjurătură. Sau atunci când, mergând însoţit de Jimmy la primăria din zona lor, a văzut cum trebuie să arate o relaţie normală între funcţionar şi cetăţean.

“E formidabil sistemul ăsta englezesc! Noi nu putem să ne descurcam într-o mână de oameni şi aici, unde sunt adunate milioane şi milioane din toate colţurile lumii, reuşesc să pună ordine în toate”, ii povestea Vasile neveste’sii la telefon.
E drept că, în primele sale zile în Londra, văzuse şi lucruri care nu-i plăceau, de la mizeria neaşteptată pe care o vedea pe multe străzi, până la drogaţi, femei bete, fete care arătau ca băieţii sau baieţi care arătau ca fetele, lucruri cu care el, în colţul de lume din care venea, nu era obişnuit. Dar despre toate astea nu i-a mai povestit neveste’sii.

“Nea’ Vasile, mâine la muncă!! Pregătit?”, l-a întrebat Jimmy, cu obişnuita lui veselie.
Toată noaptea s-a frăsuit de pe o parte pe alta, temându-se că n-o să fie în stare să ţină pasul cu ceilalţi. Dimineaţa, la intrarea pe şantier, şi-a luat în primire echipamentul, iar toate emoţiile i s-au risipit în momentul în care Jimmy i-a tradus faptul că nu are voie să ridice mai mult de 20 de kilograme, să lucreze fără mănuşi de protecție, să taie fierul fără ochelari speciali şi alte şi alte reguli care îi păreau pentru copii, în comparație cu felul de a munci de acasă. “Ei, să nu-ţi închipui că e chiar aşa, nea’ Vasile. Ăsta e indacşănu, un fel de prevenire. E obligați să-ţi spună că aşa e”, i-a explicat Jimmy. N-a înţeles Vasile prea bine cum e cu “indacşănu”, dar era în stare să amestece betonul cu mâinile goale, atât de hotărât era să arate că e om serios şi bun de muncă.

“Cât vrei să stai aici? O zi, două?”, l-a întrebat unul din noii colegi la pauza de masă, iar la răspunsul lui nedumerit, Jimmy i-a şoptit s-o lase mai moale, că o să-i enerveze pe ceilalţi dacă se comportă “ca tractorul”.

Orice urmă de supărare i-a trecut însă în momentul în care a luat primii bani. Când i-a transformat în lei şi a văzut că a câştigat într-o săptămână cât acasă în două luni de muncă grea , a sunat-o fericit pe nevastă’sa. “Florică, dacă mă ţine Dumnezeu sănătos şi am de muncă, într-un an mă întorc!”.

La ora 5 dimineaţa, Barkingul, zona din estul Londrei în care locuia deja de mai bine de trei ani, arăta precum cartierele de acasă în vremea comunismului. Luminile erau aprinse la majoritatea ferestrelor, iar şiruri lungi de oameni, cu feţele ascunse sub glugi şi rucsace trase peste gecile groase, se prelingeau în tăcere spre staţiile de metrou. Cei mai mulţi lucrau în construcţii, pe şantierele din care se ridica, zi de zi, câte o nouă bucată de Londră. Privindu-i, albi, negri, asiatici, hispanici, aveai senzaţia că feţele, culorile şi poveştile lor, atât de diferite şi personale, se amestecaseră într-un nesfârşit şir cenuşiu, întrerupt din când în când de închiderea uşilor de la metrou.

Vasile săpa în pământul ud şi pietros, stergând din când în când, cu dosul palmei, apa care îi şiroia peste sprâncene. Învăţase să lucreze mecanic, ca un robot, lăsând doar gândurile să îi zboare în voie, la mii de kilometri depărtare. Câteodată cânta în gând, alteori izbucnea în râs, amintindu-şi câte ceva numai de el ştiut. Nu mai simţea zilele, iar orele obişnuia să le socotească în lire.

– Nea’ Vasile, lasă alea şi hai să mergem acasă, că plouă prea tare!, îi striga Jimmy de pe acoperişul unei clădiri din şantier.
– … ce să fac acasă?
– Hai că te udă leoarcă şi te nenoroceşti naibii!

“Acasă” devenise un cuvânt tare ciudat pentru el. În micul apartament din Barking pe care îl împărţea cu ceilalţi români şi, în genere, în oraşul şi ţara în care trăia de mai bine de trei ani, nu se simţea deloc acasă. Dar cel mai tare l-a înspăimântat când nici acasă nu s-a mai simţit acasă. În rarele ocazii în care revenea în locurile natale, se bucura doar de revederea celor apropiaţi. În rest, dădea din mână a lehamite când se uita în jur, nu cu superioritate, ci ca cel care văzuse că se poate şi altfel, şi îl enerva tot mai tare felul nou, parcă plin de ironie şi invidie, în care i se părea că îl privesc toţi ceilalţi.

Alt lucru care îl enerva era acela că, de fiecare dată când se întâmpla să discute mai aşezat cu nevastă’sa, ea îi reproşa acelaşi lucru. “Aşa nu mai merge, Vasile. Am ajuns să trăim ca doi străini. Ai spus un an, apoi din doi s-au făcut trei şi tot nu ai de gând să te aşezi”. El o lăsa să spună ce are pe suflet, apoi îi desena pe o foaie imaginară lungi liste de cheltuieli: şcoala băiatului, fata care acuşi se mărita, un grajd nou pentru animale, o bucătărie de vară şi câte şi mai câte din cele trebuincioase unei gospodării cum văzuse el în străinătate. “Tu crezi că mie îmi place, Florica? În oase mi-a intrat umezeala de acolo, nu alta. Da’ ce să facem? Să stăm cum stau alţii şi să n-avem ce pune pe masă la copii? Trag acuma, cât mai sunt în putere. După asta, om avea timp şi de odihnă”.
Se despărţeau de fiecare dată cu inima strânsă, din ce în ce mai străini, dar cu aceeaşi promisiune: în vară sau, cel mai târziu, în iarnă!

– Nea’ Vasile, i-auzi ce spune ăştia la Capatos! Că tipa aia de-a umblat cu Botezatu i-a luat cadou sutien de trei mii de euro!
– … cât vine asta în lire?
– Vreo doua mii şi ceva!
– Asta-i România…
– Şi ai văzut că şi Băsescu şi-a luat o moşie de câteva sute de hectare şi îl anchetează ăştia… Ponta, că a luat bani de la nu ştiu ce bancă? Că ei se hârâie între ei întotdeauna.
– Toţi îs mafioţi…

Asta era concluzia cu care Vasile pleca cel mai des la culcare, când venea vorba de România. Se întindea în patul din cămăruţa lui şi îl dureau oasele îngrozitor. Îi era ciudă că uitase să ia de acasă ierburile pregătite cu oţet de Florica, să-i mai aline din durere. Îşi punea ceasul să sune şi adormea cu gândul la casă.

Ce nu ştia, şi doar Jimmy observase, dar îi fusese ruşine să-i spună, e că, în multe astfel de nopţi, Vasile plângea prin somn. Plângea încet, în timp ce visa, ca o tânguire. Se trezea fără să-şi amintească ceva, se bărbierea, îşi bea pe fugă cafeaua şi dispărea în lungul şir cenuşiu, ce se prelingea spre metrou. În ţara care cu o mână îl împingea, iar cu cealaltă îl ţinea să rămână.

Proza nr.16 – autor Florina Turugă (Belgia)

16. La revedere, mami!

– Hai, urcă tu primul! Ai grijă la scări! Uite un loc liber. Te țin eu în brațe.
– “Atenție se închid ușile! Urmează stația Piața Romană!”
Metroul a ajuns repede. Mulțimea de oameni s-a îmbulzit spre ieșire. Păreau că vin din toate direcțiile. Îl ținea strâns de mânuța lui caldă ca să se poată strecura. Când au ajuns în cabinet, doctorița părea cam distrată. Știa despre soarta copilului dar, în loc să se arate mai binevoitoare, părea că abia așteaptă să treacă la următorul pacient.
– Doamna doctor, vă rog, pot să iau o bomboană din cutia dumneavoastră? Am văzut că ăsta micu’ a poftit la ea și, până ajung eu să-i cumpăr ceva…
– Daaa, poți să iei, a răspuns femeia vizibil încurcată.
Când a ieșit din cabinet, s-a bucurat că e din nou la aer curat. L-a strâns mai tare de mânuță să-i arate că acum e din nou în siguranță. Apoi, vrând să-i redea zâmbetul genuin, i-a cumpărat niște rulouri cu brânză. Drumul spre întoarcere l-a privit cum le înfuleca pofticios. Era adorabil în ziua aceea atât de albă: înfofolit, cu ghetuțele lui mici, cu mănușile cu un deget și un fular viu colorat ce-i stătea atât de bine… Iar genele acelea lungi îi luminau și mai mult chipul drăgălaș.
… …
– Hai dormi, uite eu o să stau aici lângă tine, pe marginea patului.
Ochii lui umezi ca de căprioară au întâlnit cafeniul ochilor ei și el a aprobat fără să se opună. Era timpul somnului de prânz. S-a întors docil cu fața spre peretele alb. Ea a rămas cu sufletul chinuit, spart în mii de cioburi. Oare a făcut bine că nu l-a mângâiat deloc și doar a stat lângă el întinsă ușor pe marginea pătuțului? Și, dacă l-ar fi mângâiat atunci, i-ar fi zis “mami” mai devreme? Așa trebuie oare să se comporte o femeie în situația ei? Adormise repede atunci, mititelul. Se simțea în siguranță. Iar ea privea cu lacrimi în ochi complet neputincioasa la peretele alb spre care erau întorși ochișorii lui. Oare la ce s-o fi gândit când aștepta să adoarmă?
Era extrem de stresată în acele zile. Avea un job nou care o consuma peste măsură. O bulversase atât de mult încât se măcinase pe interior la ideea dacă e bine sau nu să rămână. Doar 14 zile din tinerețea ei și așa zbuciumată fuseseră de ajuns pentru a i se da toată viața peste cap. Complet. Reîncepuse să vorbească în somn, îi spunea soțul dimineața. Într-o seară se trezise, se așezase în fund și vorbea ceva neinteligibil. Părea că rezolvă o problemă de matematică.
Simțea că mai mult nu poate. Aia fusese limita ei și trebuia să accepte că e doar un om și oamenii au limite. Și, de parcă n-ar fi de ajuns că muritorii de rând au limite, ei mai trebuie să și trăiască cu ele. Pentru tot restul vieții. Să conviețuiască pașnic alături de amintiri pe care le aruncă apoi undeva în subconștient așa cum arunci o haină veche pe undeva printr-o cutie că-ți amintește de ceva trist. Și apoi vine o zi când, întâmplător, omul își face curățenie căutând altceva. Și găsește acea haină. Și trebuie s-o privească. Apoi o pipăie. Încet-încet, începe să simtă mirosuri și să vadă imagini. Și realizează că așa sunt făcuți oamenii: cu inimă, cu suflet, cu minte și… cu limitări. Și pe ele ca să le accepți, trebuie mai întâi să le cunoști. Limitările astea sunt diferite de eșecuri. Ea știa pentru că, în viața ei de până atunci avusese parte de multe eșecuri. De atât de multe încât ar fi putut chiar să scrie un roman cu titlul ăsta: “Eșec” sau “Eșecurile mele”. Doar că ăsta nu era unul dintre eșecurile ei. Nu, el n-avea să se adauge acelei liste lungi. Asta era o limitare. Clar. Eșec e atunci când ești respins la examen și apoi te pui pe plâns, suferi în tăcere, dar, cu disciplină, efort intelectual suplimentar, ambiție, curaj și responsabilitate, îl iei. Și transformi durerea de a pica examenul în bucuria de a-l promova… mai târziu, e drept. Aici însă era o limitare clară și cu aia trebuia să trăiască. Nu avea ce să schimbe, ce să îndrepte. Lucrurile aveau să înțepenească așa, în coadă de pește. Trebuia să accepte că nu va ști niciodată cum ar fi fost dacă ar fi rămas. La fel cum nu știa cum ar fi fost să meargă la autopsia aia. O noapte întreagă se perpelise la ideea dacă e sau nu în stare să ajungă în sala de autopsie. Dar și atunci avusese o limitare. Cursul de Medicină Legală din anul patru fusese unul dintre preferatele ei. Nu lipsise deloc din amfiteatrul ăla înghețat, iar participarea la autopsie nu era obligatorie. Profesoara, medic legist, încercase s-o liniștească spunându-i că mai des leșină studenții de la Medicină decât cei de la Drept. Nu era suficient pentru a căpăta curaj și a-și asuma riscul. Cum să ajungă să vadă așa grozăvie când ea leșina și când i se lua sânge? Acceptase atunci că aia-i era limita. Se împăcase cu ideea. Acum… deși tot limitare era, lucrurile păreau altfel. Își reproșa asta. O făcea să se simtă crudă. Glacială poate.
… …
– La revedere, mami, i-a spus atunci copilul cu glasul lui de îngeraș.
– La revedere, i-a răspuns și ea, total luată prin surprindere. Era confuză și nu știa cum de o văzuse că pleacă. Când a auzit cuvântul “mami” s-a oprit brusc, s-a întors mecanic și a rămas înțepenită. Dar doar pentru o clipită. Parcă umărul i se mișcase cu încetinitorul. Exact ca într-un film. Tot corpul rămăsese într-o poziție bizară. Într-un punct alb s-a oprit și privirea ei cafenie și umedă. Nu a întâlnit-o pe a lui, ci a evitat-o intenționat. I-a aruncat pe grabă vorbele încercând să păstreze un ton normal al vocii. Apoi și-a văzut de drum. Probabil că el s-a întors încrezător la joacă fără să bănuiască ceva. Iar ea… ea a regretat imediat că nu a mai sorbit pentru ultima dată liniștea din ochișorii lui blânzi. Să mai fi simțit măcar o dată strălucirea din privirea-i calină.
A ieșit grăbită pe ușă fugind parcă de un mare pericol. Afară a făcut câțiva pași și apoi s-a oprit. Aerul rece de iarnă i-a tăiat respirația. A inspirat puternic, apoi a continuat să meargă. Zorindu-se. Nu voia să privească în spate de teama că, dacă și-ar întoarce privirea o singură dată, n-ar putea să mai plece. Niciodată. Și ea trebuia să plece atunci pentru că, dacă n-ar fi fost în acea clipă, tot ar fi fost cândva. Și ar fi durut mai tare. Și el nu merita să sufere atât. Suferise prea mult pentru vârsta fragedă pe care o avea. Poate pentru cât doi oameni trecuți prin viață la un loc. “Cu sentimentele unui copil nu te poți juca!” își tot repetase în ultimele zile. Doar vorbele astea îi răsunau în cap.
Oare ce era în suflețelul lui când îi spusese “mami”? Există oare femei pe acest pământ cărora să nu li se înmoaie sufletul atunci când aud pentru prima dată cuvântul “mamă”? Nici nu mai contează limba în care e spus, dacă e silabisit sau nu. Dacă e însoțit de zâmbet sau de hohote de plâns. Cuvântul “mamă” e sfânt. Mereu va fi așa. Într-o lume mereu în schimbare, există lucruri ce rămân la fel. Ele sunt atât de adânc înrădăcinate încât și de-ai roti pământul, tot n-ai reuși să le extragi. Cele două litere ce formează cuvântul “mamă” sunt pur și simplu înfipte în sufletele oamenilor.
La ea era prima dată când era strigată așa. Era prima zi din toată viața ei când auzea “mami”. Nu avusese cine să-i spună astfel. În ziua aia geroasă, de un alb imaculat în care nămeții de zăpadă erau parcă înțepeniți, cineva, un suflețel mic, pe care îl lăsa în urmă, îi spusese mami. Și puiul ăsta mic de om nu era nici bebeluș ca acel cuvânt să fie printre primele rostite din viața lui, dar nu era nici școlar ca să fie un cuvânt pe care să-l fi tot exersat când ajungea la litera magică “M”. Era undeva între aceste vârste și fusese în grija ei în ultimele două săptămâni.
Se îndepărtase suficient de mult și mergea în liniște pe zăpada care tăcea și ea. Iarna aceea nu mai mirosea a portocale ca în copilărie, ci a solemnitate. Copacii… erau la fel de înțepeniți și tăcuți. Albi, reci și drepți ca niște soldați ce ascultă cu strictețe ordinele pe care n-au nicio vlagă să le conteste. Robotizați, lipsiți de orice urmă de umanitate. Liniște deplină și apăsătoare din anotimpul ei preferat o făcea să-și poată auzi gândurile. Nu era sigură de nimic. Încerca să se convingă că a făcut bine plecând. Apoi inima i se sfâșia la gândul că ar fi putut face mai mult. Mult mai mult. Probabil și inima ei se răcise de luase o asemenea decizie și acum tot încerca să înțeleagă dacă făcuse bine. Să se înțeleagă. Să se ierte, poate. Își căuta mai ceva ca cel mai iscusit avocat o grămadă de circumstanțe atenuante. Voia să-și construiască o apărare cu probe de netăgăduit. Și pentru o clipă reușea. Dar doar pentru o clipă. Apoi îi răsărea in față privirea aceea blândă ca de căprioară. Iar și iar. Și acela era punctul în care toată apărarea ei se prăbușea. Tot analizându-se își dădea seama că era a doua cea mai grea iarnă din viața ei de om. Prima fusese când era să rămână orfană de mamă. Cât de greu se refăcuse atunci când propria-i mamă fusese la un pas de moarte. Sau poate, de fapt, nu se refăcuse.
Trăise intens ultimele două săptămâni din iarna aceea geroasă. Ajunsese să se simtă epuizată psihic, copleșită de tot noul din viața ei. Parcă se pornise o avalanșă în care fusese prinsă și apoi, ajunsă jos, fusese îngropată de tone de zăpadă. Era albă și pufoasă neaua aceea, dar era și grea, prea apăsătoare pentru trupul ei firav.
Pășea încet, insesizabil aproape, parcă nevrând să supere fulgii, proaspăt așezați. Și ei păreau fragili în dimineața aia. Și triști.
… …
– Felicitări, ai luat interviul. Te așteptăm de luni. Ne-a plăcut la tine faptul că ești o combinație foarte echilibrată de franchețe și fermitate. Și un copil exact de asta are nevoie! îi spusese directoarea când o angajase. Abia așteptase atunci să înceapă munca.
Câte amintiri se pot strânge în doar 14 zile din viața unui om… Știa cum îl cheamă, aflase ce mâncăruri preferate are, cu ce-i place să se joace și multe alte detalii din copilăria lui marcată de durere și suferințe inimaginabile, pe care nu și-ar fi dorit neapărat să le afle. Nu pentru că nu ar fi interesat-o, ci pentru că erau prea triste pentru a fi digerate atunci de inima ei tânără. Părea atât de curajos. Se juca, mânca și râdea exact ca ceilalți copii. De plâns, nu-l văzuse decât o singură dată când un băiat mai mare îl îmbrâncise.
Și acum pleca. Așa, pur și simplu. Simțea că l-a părăsit. Și ea, la fel cum, involuntar, îl părăsise propria-i mamă.
Pășea apăsat strivind strălucirea fulgilor jucăuși fără să mai privească în urmă. Parcurgea mecanic drumul înapoi spre casă și parcă toți nămeții ăia de pe marginea drumului veneau și i se așezau pe piept îngreunându-i respirația. Era una dintre puținele ocazii din viață în care gândise cu capul și nu cu inima. Așa cum făcea de obicei. Și hotărârea asta, tocmai pentru că era una cu implicații majore asupra vieții ei, o luase împreună cu partenerul de viață. Cu el, prietenul ei cel mai bun. Nu mai era o puștoaică, era deja femeie căsătorită. La casa ei.
Analizaseră amândoi îndelung situația. Ce atârnase cel mai greu în decizia finală fusese obligativitatea turelor de noapte. Nu avea ce să negocieze, trebuia să aibă același tratament precum colegele ei. Să lucreze în 3 schimburi: fie vară, fie ger. Ea, în naivitatea-i caracteristică și vrând să ajute, nu se interesase încă de la început de toate condițiile și obligațiile prevăzute în contractul de muncă. În cele paisprezece zile nu lucrase deloc de noapte tocmai pentru a se acomoda treptat. În plus, o altă obligație contractuală era să le gătească acelor copii, exact ca o mamă. O speria și faptul că unii dintre cei aflați în grija ei erau adolescenți. Cu probleme specifice vârstei. Una dintre colege îi povestise cum unul dintre copii întârziase într-o zi după ce a plecat de la școală. Ce stres fusese atunci. Ea însăși văzuse în cele două săptămâni petrecute cum stă treaba cu adolescenții și cât de rebeli sunt. Atâtea categorii de vârstă, atâtea personalități diferite, fiecare copil care venea cu genele lui moștenite de la părinți plus problemele sociale care-i marcaseră pe toți mai mult sau mai puțin. Era prea mult și ăsta nu era decât începutul.
Cât de fericită fusese când auzise de postul vacant de educatoare… Aflase această informație de la o cunoștință nou apărută în viața ei. Își depusese CV-ul și, în urma unui interviu solicitant reușise să obțină postul. Una dintre intervievatoare o întrebase dacă are vreo problemă cu faptul că celelalte angajate au doar studii medii. Le răspunsese cu modestie că nu și că domeniul social o atrăsese dintotdeauna. Că ea-și dorește să facă bine, să ajute și să învețe oricât va fi nevoie pentru a fi cât mai bună la acel loc de muncă. Îi plăcea ideea că ei căutau o persoană care să poată ajuta copiii la teme, mai ales pe adolescenți. Le mărturisise sincer că n-a fost vreun geniu la matematică în școală și că inclusiv la fizică a stat mereu prost, dar era dispusă să-i ajute cu conștiinciozitate la celelalte materii. Și doamnei care conducea interviul îi plăcuse mult de tot profilul ei văzând modelul care ar fi putut fi pentru acei copii. Adică exact ce căutau ei.
Timp de două săptămâni mersese veselă la serviciu pentru că el dădea un scop vieții ei. Acolo, alături de celelalte femei, majoritatea mame, simțea că poate construi și că poate educa și crește bine niște copii care aveau nevoie de o mamă. Și făcuse tot ce-i stătuse în putință să fie bine: aranjase frumos biblioteca și sortase cărțile fiecărui copil de școală ca să le găsească a doua zi, se jucase și mâncase cu ei la masă aceeași mâncare. Încercând să-i cunoască, aflase zilele de naștere ale tuturor copiilor. I s-ar fi părut o greșeală impardonabilă să nu știe când sunt născuți. Avea încă din prima zi o agendă în care-și notase ce considerase că este important, definitoriu pentru personalitățile micuților.
În altă zi, ieșise la zăpadă și curățase drumul alături de adolescenți. Făcuse teme la geometrie, anatomie, franceză, limba română, ba chiar jucase și fotbal pe zăpadă cu unul dintre băieți. Pasionată de citit, verificase cu multă atenție cărțile din bibliotecă și avusese grijă să-l pună undeva în alt loc, inaccesibil copiilor, pe Martin Eden al lui Jack London. Sfârșitul cărții nu i se păruse deloc potrivit pentru un copil aflat la vârsta teribilă a adolescenței. Încercase să discute cu ei, dar și să se implice practic. La un moment dat, în timp ce făcea lecțiile cu una dintre fetițe, i se păruse ciudat să vadă o haină aruncată la coșul de gunoi unde se aruncau de obicei hârtiile. Așa că, vrând să vadă ce e, descoperi o căciulă puțin deșirată în partea de sus. Află repede unde erau ținute acul și ața, o cusu la loc și le arătă copiilor cum căciula este ca nouă.
Dintre toți copiii, însă, băiețelul cu ochii lui umezi ca de căprioară i se lipise de suflet. Crezuse în prima zi că va rămâne acolo suficient timp pentru a-l crește. A-l vedea mare și puternic. Și încrezător. Pentru a-l ajuta să nu se mai simtă un orfan. Pentru că micuțul ăsta rămăsese orfan… orfan de mamă. Frați și surori mai avea, dar mamă nu. Chiar și așa, rămăsese până în ultimul moment integră și dreaptă. Îi tratase pe toți copiii la fel. Nu favorizase pe vreunul. Deși el era cel mai mic și cel mai drăgălaș. Ea așa-l vedea. Nu lăsa să se vadă asta pentru că își dorea ca toți copiii să facă echipă. Să fie ca frații. Doar și ea avea frați. Și ajutase la creșterea lor. Pe cel mic îl dusese un an întreg la școală trezindu-se de dimineață. Nu voia să-l lase să traverseze singur strada. Era conștientă că părinții au un program la serviciu care nu le permitea să-l ducă. Deși ea însăși era doar un copil, nu se plânsese niciodată. La fel voia să procedeze și cu acești copii: să-i îndrume. Să-i ajute să-și descopere pasiunile, să se cunoască. Îi încuraja mereu. Când ajungea acasă, mânca în grabă și apoi punea cap la cap informațiile de peste zi ca să știe de ce se va apuca a doua zi.
Avea atâtea planuri. Și-ar fi dorit să le amenajeze copiilor o sală de lectură unde să fie liniște deplină și ei să-și poată face lecțiile în tihnă sau să citească. Serviciul ei nu se termina după cele 8 ore, ci continua și în autobuzul spre casă, dar și după ce lua masa alături de soțul răbdător și înțelegător. Bietul bărbat realizase că se căsătorise cu o femeie workaholică ce nu se putea deconecta deloc de la atribuțiile de serviciu. Era absorbită de această avalanșă al cărei alb strălucitor aproape că o îngropase de vie. Doar capul îi mai rămăsese afară și el luase decizia asta grea.
În perioada de probă o bântuise efectiv ideea dacă va rămâne sau nu. Poate totuși se va obișnui, e mai greu la început, își spunea. Poate așa sunt copiii, te storc de energie. Spera că va trece oboseala și va fi un angajat de nădejde. Apoi într-o zi veni directoarea în vizită și aceasta o întrebă dacă simte că s-a acomodat. Dacă-i place colectivul. Cum i se par copiii? Ce era să-i răspundă, că e absorbită de job și că pentru ea ei sunt precum propriii-i copii? Alesese atunci să-i spună totuși adevărul, și anume că încă se acomodează și că în a 14-a zi de lucru le va da un răspuns definitiv. Era sinceră. Jumătate din ea ar fi vrut să rămână, cealaltă jumătate, cea condusă de rațiune, îi spunea că la un moment dat va avea propriii ei copii și va vrea să se dedice lor măcar pentru primii 2 ani. Va fi greu să plece din viața celor pe care-i considera și-i trata ca și când ar fi ai ei ca să îngrijească de alții, născuți de ea. Mici, bebeluși de data asta. Total depedenți de mamă. Și apoi… apoi mai era și treaba asta cu turele de noapte. Ar fi trebuit să lucreze în 3 schimburi și simțea că acest lucru ar fi destabilizat de tot familia. Era fericită cu soțul ei. Se obișnuise să aibă serile lor împreună cu filmele preferate și planurile lor de oameni tineri. El nu se opusese ca ea să lucreze pe postul de educator, dar, văzând-o cât este de implicată, o provocase la o discuție legată de viitor. Argumentele lui i se păruseră mai mult decât pertinente. Cum ar fi arătat viața lor de tineri căsătoriți cu ea lipsind nopțile de acasă? Ce implicații psihologice ar fi avut pe termen lung un astfel de serviciu?
– Păstrați banii pentru copii. Nu pot să încasez salariul pe astea două săptămâni, îi spusese la plecare șefului ei. Nu ar fi putut niciodată să ia acei bani. O răscolea până și gestul ăsta. Deși părea o circumstanță atenuantă, un gest altruist, cineva, o voce din interior, care o judeca aspru, ar fi putut spune că de fapt era încă un lucru care o incrimina. Care-i arăta că, poate alesese să doneze banii din egoism și nu de dragul copiilor. Cu scopul de a-și păcăli creierul. Să-i inducă faptul că, de fapt, ea nu a fost nicio clipă angajată, ci doar a făcut voluntariat. Era mai simplu așa, mai ușor de digerat.
Vocea acuzatoare din capul ei parcă-i spunea atunci: “Iată, ai fi putut face ceva nobil în viața ta. Ai ratat. Ai ales, în schimb, să pleci fără să mai privești în urmă. Drept pedeapsă vei trăi pentru tot restul vieții tale cu acele amintiri”. “Aaaa… încă ceva”, mai completă: “Și să nu crezi că micuțul ăla de banii tăi ar fi avut nevoie. Nu. Lui îi trebuia afecțiune… el voia căldura unei mame… Însă… tu nu ai de unde ști asta pentru că tu nu doar că nu ești mamă, dar ai și sufletul înghețat!” Vorbele acelea erau mai dure decât bulgării cu gheață din copilărie ce-i zgâriau uneori obrazul.
Drumul spre casă i se păruse mai lung de data asta și, în graba ei, uitase să-și pună mănușile. Degetele-i subțiri erau aproape degerate. Bine că mai avea doar doi pași până la ușă.
Ajunse complet stoarsă de energie în fața ușii, intră obosită, își sărută soțul și apoi plecă cu lacrimi în ochi să-și facă un ceai. Spera ca el s-o ajute să uite. Anxietatea-i deveni stăpână în iarna aia grea. Apoi alte probleme și încercări i se iviră și îngropă undeva adânc în suflet acele zile. Viața își urmă cursul ei obișnuit. Amintirile stătuseră în tot acest timp liniștite și tăcute. Închise la întuneric, înghesuite între alte straturi de frânturi de vise, de eșecuri, de limitări și de dorințe neîmplinite. Nu ceruseră de mâncare. Nu se plânseseră nici măcar că e prea înghesuială sau prea întuneric acolo unde fuseseră aruncate.
În același an, într-o zi ploioasă de primăvară, află minunata veste că este însărcinată. Era un moment unic. Din clipa aceea nimic altceva nu mai contă decât să fie bine puiul de om pe care-l purta în pântece. Se dedică maternității cu tot ce presupunea acest lucru.
Într-o altă zi de primăvară i se născu al doilea copil cu ochișorii blânzi ca de căprioară.
Amintirile ei continuau să stea liniștite, așezate pe straturi, unele peste altele ca straturile de nea până într-o zi obișnuită de iarnă când…
…. și-a dus puiul la grădiniță și el, cu ochișorii în lacrimi, știind că va trebui să petreacă niște ore cu alte chipuri străine, i-a șoptit la despărțire doar două vorbe. Erau vorbe pe care sufletul ei le știa pentru că cineva i le mai spusese cândva… Cuvintele dulci ale propriului copil au aruncat-o brutal din prezent într-un trecut îndepărtat și geros. Era un trecut dintr-o iarnă de un alb strălucitor în care cineva, un alt pui de om, tot cu ochișorii blânzi ca de căprioară îi spusese gingaș: “La revedere, mami!”

Proza nr.17 – autor Maia Kodrin (Australia)

17. Edith, femeia din nori

“Cu dimineața născută pe gene,
mă treziseră învăluirile
din ancestrale noeme…”
~*~
Lumina becului lăptos emana o nuanță degajată și blândă în camera plină de amprenta tinereții. Culorile puternice din jur, nelăsând nici un loc lasciv de relaxare în spațiul extraexploatat, dar nu de prea multă mobilă erau vesele și firești
În schimb numeroase accesorii practice decorau iscusit încăperea.
Totul părea ancorat temporar pe rafturile improvizate sau atârnând direct pe pereți incluzând pervazul celor două ferestre gemene cu perdelele translucide și scurte.
O melodie învăluitoare umplea aerul de o dispoziție suavă în plinătatea gândurilor Arlinei.
Fericirea visurilor plăsmuite, în dorințe abia conturate în sufletul atât de tânăr și totuși încercat, soseau neinvitate direct din muzica aerului.
Arlina sorbi ultima oară din cana artizană de lut, cafeaua neagră ușor îndulcită.
Îndreptându-se spre ușa răsuci butonul electric din mers încuind ușa camerei ei de la holul comun. Aruncă în fugă o privire zâmbitoare spre partea opozită unde o bătrânică îndoită de spate se oprise o secundă din mersul anevoios să respire.

– Bună dimineața, doamna Teodorescu!
– Bună să îți fie inima, scumpico! Unde așa de dimineață?
– La Viviana!
– Care dintre ele? Eu mereu le confund: Viviana, Liliana…
– Cea din Drumul Taberei!
– Ai drum lung! Ai grijă cu ninsoarea asta!
– Am să am, mulțumesc!

Arlina o lua la pas după ieșirea de pe alea aglomerată de căsuțe lipite una într-altă. Majoritatea ferestrelor erau luminate cu toate că puțini dintre locatari mai aveau încă de mers la lucru. Asta doar din cauza vârstelor deja înaintate pe care le purtau mai toți.
Speră că Doamna Hanna Bujoreanu să fii primit lemnele și se gândi la ea cu o umbră de grijă fugară pe față pentru o secundă.
O impresionase povestea ei cum fugise din Austria cu viitorul soț – ofițer din Armata Română la întoarcerea armelor.
Cum necum reușise să nu fie băgată în seamă până aproape de sfârșitul războiului în acel sătuc din munți unde lucrase ca guvernanță la o familie de Switzi cu trei copii, extremi de bogați. Switzii, își administrau bisnisul în liniște și din umbră fiind prea avansați în vârstă să se lase afectați direct de evenimentele catastrofale ale vremii.

Fiind ofițer Domnul Bujoreanu avea o pensie de nimic însă încă foarte recunăscător că scăpase ca prin urechile acului și de închisoare ba și de vreo condamnare capitală așa cum pățiseră sute de alți ofițeri la venirea “acasă”.

Nu întrebase ce și cum de originea Hannei crezând că e ceva germanică după nume, accent și maniere. Un unchi, profesor în Caligrafie artistică modificase cu ușurință toate pașapoartele familiei iar din Hannah în Hanna fusese nici măcar o încercare. Hannah în ebraică însemna “favorizată”.
Favoarea se vede că se revărsase din belșug și peste noul soț.
Cele cincisprezece lecții de engleză făcute particular cu Doamna Bujoreanu aveau să îi prindă bine mai târziu în Sydney fără să știe însă ce îi rezervă destinul – încă nedesfășurat nici măcar pe jumate.
Începuse să ningă. Aerul rece, proaspăt îi străpungea înăuntrurile din amintiri.
Fulgii mari, plăcuți i se lipiseră de gene încercând să îi amintească nestingheriți strălucirea anotimpului de minunile și poveștile copilăriei trăite la Plopu din Bacău.

Într-adevăr parcă ar fi avut o adevărată copie a ideii de sat pe această intrare alee din Strada Bucuriei de lângă Piața Matache Măcelaru și Gara de Nord, un loc nu departe de marginea inimii Bucureștiului anilor ’70.
*
Prinse repede în stație tramvaiul gata de plecare din care coborî la primul stop zâmbind adâncită în gândurile ei ca întotdeauna luând-o la picior de la Liceul Lazăr spre stația de troleibuz.
Toate se mișcau anevoie din cauza nămeților de zăpadă strânse deoparte de lucrătorii străzilor peste noapte.
Pășind cu grijă pârtiile alunecoase de pe trotuare ajunse cu bine la strada de peste pod la stație, unde avea să aștepte pentru un timp pe care îl simțea înfrățit cu eternitatea.
– Așteptați de mult?
Întrebă deodată o doamnă bine îmbrăcată în blănuri de vulpe argintie abia sosită pe o alta pe care o găsise așteptând în stație și la care se oprise din pașii ei făcuți câțiva în sus și în jos încet în așteptarea autobuzului.
– Uff!
Răspunse această din urmă cu un scurt dar profund oftat.
– Să fie cam 30-40 de minute până acum.
Un domn de vârstă mijlocie începu să înjure scurt, aproape bombănit printre dinți aruncând cu expresii din ce in ce mai colorate, la care Arlina începu să îi dea încordată atenție totală:
– Mama voastră de comuniști cu cine v-a făcut! Duceți-va mama voastră cu Ceaușescu vostru cu tot! Eu nu vreau nimic de la nimeni! Eu nu vreau nimic decât să mă lăsați în pace!…
Deciseră toți să nu mai aștepte ci să plece pe jos spre destinațiile lor. Se pare că un polițist întâlnit întâmplător direct pe drumul de șosea mergând printre nămeții de zăpadă crescuți peste noapte anunțase alți trecători că acel autobuz nu va circula pe tot restul zilei.
Din fericire după cam trei stații de mers apăru un alt autobuz care oprea spre surpriza tuturor să întrebe încotro merge fiecare și dacă le poate fi de folos în ruta lui.
Arlina se întoarse și mai adâncită în lumea gândurilor ei cumva încălzită și în siguranță pentru încă aproape o oră, odihnindu-se pe scaunul pe care îl ocupase plină de recunoștință către divinitate, nici nu observă că autobusul ajunsese la capătul liniei decât după ce ultimul pasager exceptând ea singură coborâse fără grabă din el.
Se ridică repede la rândul ei trezită la realitate înfruntând înviorată aerul proaspăt și fulgii pufoși, mari și minunați de ninsoare.
Zăpezile erau date și strânse îngrijit în părți spre trotuare, atât cât să facă loc troleibuzelor lungi, greoaie…
După o altă bună bucată de timp de așteptare oamenii supărați și nervoși începuseră să se depărteze hotărâți să meargă pe jos până la destinațiile de rigoare.
Arlina le luă pilda și ea o luând-o din nou la picior cu un fel de plăcere lăuntrică, fascinată de mirajul ninsorii și grandoarea naturii ce-și schimbase înfățișarea precum o doamnă cochetă dar foarte serioasă în aplicarea protocolului pe care îl știa de când lumea și pământul.

 (Capitolul 1 din trilogia în lucru Vol.1 “Am venit din răsărit”)

Proza nr.18 – autor Silvia Chicoș (Dublin)

18. În serie

Ai crede că toți criminalii își caută victimele, dar uitându-mă la al șaselea trup ajuns în beciul ăsta din proprie inițiativă, sunt sigur că victimele își caută criminalii. Sunt suspect de la prima abordare… Câți îți cer în loc de poză cu tine o poză cu o varză sau un bostan în lenjerie purtată cu o zi înainte? Multe râd și cred că e o glumă proastă, unele mă blochează, majoritatea se supun destul de ușor și îmbracă o legumă în dantelă; pe ele le știu că mint, aduc din sertarul lor de prădătoare lenjeria de poze; însă victimele sunt preferatele mele – ele merg în sacul cu rufe murdare și aduc o pereche șifonată de chiloți, spălată de mii de ori la trei mii de rotații cu Ariel și balsam de rufe: victimele își pozează întotdeauna vulnerabilitățile, sunt mereu disponibile iar criminalii, întotdeauna, sunt primii și ultimii care le valorifica disponibilitatea.
*
**
Îmi închiriasem de câțiva ani un beci în subsolurile Bucureștiului unde țineam vin pe care îl duceam câtorva baruri locale. Mă știau vecinii, veneam și plecam des cu încărcătură voluminoasă astfel încât nu își punea nimeni întrebări de ce aș fi ieșit în toiul zilei cu un bagaj pe care abia îl târam spre furgonetă și oricum Bucureștiul e mult prea în viteză să mai observe mișcările de fundal; peisajul e în forfotă non-stop și în același timp parcă totul pare la fel, nemișcat. De trei ani îmi achiziționasem un Mercedes Sprinter alb, nimic mai banal pentru un comerciant de vin cu depozit într-un subsol iar toamna era întotdeauna vânzoleală că se făcea vinul nou și îmi permiteam să recrutez una sau două fete din zonele viticole. Le filam de pe Tinder, fete cu vise mari, dezamăgiri și mai mari, mame singure sau orfane, tinere, dornice de schimbări majore, ceea ce transformă protocolul de cucerire într-un scurt joc persuasiv care nu dădea timp victimelor să povestească apropiaților despre mine. Le dădeam întâlnire la birtul local, unde toți erau prea beți ca eventualele lor mărturii să valoreze ceva, iar fetele mă așteptau cu bagaj minimalist; nu că ai și fi avut ce să iei cu tine din satul Călienii Vechi.
Thalia, așa o botezase mă-sa după o faimoasă actrița mexicană fără să gândească penibilitatea alăturării unui nume străin lângă numele de familie Apreotesei. Thalia a preotesei, nu a lui Perez, nu a lui Juarez, a preotesei a fost ultima convinsă că fericirea începe și se termină în capitală.
Thalia… Apreotesei, zâmbesc și acum când pronunț numele, am știut de la început că ești fata unei alte Thalii, cu vise la fel de mari, proiectate din telenovele direct în destinul fiică-sii; din păcate s-a păstrat doar drama și cele două perechi de palme primite de la ea când a realizat că totul fusese o cursă, finală, spre București!
Thalia avea tot trupul ars de soare; ultimele zvâcniri de raze erau toate pe trupul ei cărămiziu de parcă se transpusese toamna într-un înveliș de piele; nu era superbă, era chiar banală, cu ochii mari, căprui și cu părul decolorat blond și ars; avea gambele subțiri și piciorul mic, un treizeci și șase-șapte aproximativ, dar mâinile și spatele mari, bărbătești, de la muncă agricolă. Mi-a povestit tot drumul cum după bacalaureat, satul românesc nu oferă nimic tinerilor; cum le bătea ta-su de câte ori se îmbăta și pe ea și pe maică-sa, care s-a prăpădit săraca, Dumnezeu s-o ierte, anul trecut de ciroză. “Mai bine așa!” zicea Thalia, “Mai bine că s-a dus, că mă ținea în loc și nu mă văd îmbătrânind la sat!”. Am ascultat-o aprobativ tot drumul, asta e cadoul meu făcut fiecărei victime: o ascult așa cum nu a ascultat-o nimeni până atunci! Că femeile nu vorbesc despre problemele lor să le ajuți să le rezolve, ci de dragul vorbitului, iar tu ca ascultător trebuie musai să le compătimești; compătimirea le vindecă întotdeauna de problema din capul lor!
Când am ajuns la adresa beciului, Thalia a crezut că locuiesc acolo și a vrut să își ia și geanta în care ținea ce are mai de preț, cum îmi mărturisise pe drum: o placă de păr, telefonul, o brățară din mărgele de la mamă-sa, o pereche de pantofi și trei schimburi de haine de oraș. I-am zis să le lase, mergem să luăm niște vin care trebuie dus la un bar în apropiere. Thalia a coborât cu mine în beci și dintr-o neatenție pe care mi-o asum, a observat trupul neînsuflețit al victimei anterioare, împins între două butoaie de vin, unde o lăsasem în grabă când mă sunase să ne vedem. Am prins-o de păr ca să nu apuce să o ia înapoi pe scări iar ea s-a întors cu o forță aproape de bărbat și m-a pălmuit, spre dezamăgirea mea, forțându-mă să iau cuțitul de pe masă, trebuind să îi îndeplinesc dorința de schimbare totală mult prea rapid și fără nicio satisfacție i-am tăiat gâtul. Niciodată nu săvârșisem o crimă atât de rapid, haotic și murdar; sângele Thaliei sărise pe mine ca o fântână arteziană de Prosecco la o petrecere de bogați iar trupul ei arămiu s-a mai colorat cu o bucată de toamnă târzie, roșie.
Am privit-o cum s-a zbătut câteva secunde, cum i s-a arcuit gura cu o tristețe de pește deprivat de apă; buzele i s-au uscat și ochii au înțepenit ațintiți spre celălalt trup din beci, parcă spunându-i: “Fugi, încă mai ai timp!”. Le-am luat hainele să le ard cu bagajul Thaliei – geanta ei de viață nouă! Ce poate fi mai nou în viața cuiva decât moartea? M-am schimbat de hainele murdare de sânge, am umplut liniștit treizeci de kile de vin ca să duc comanda și am plecat; în beci mirosea a fier și alcool.
*
**
-Locația smartwatch-ului arată ultima oprire la adresa asta! Darius se uită confuz, pentru că zona era comercială cu intrare sub nivelul străzii. Ce ar căuta o fată de nouăsprezece ani din provincie în subsolurile Bucureștiului?
-Ne trebuie mandat, dar asta e un beci închiriat de un producător de vin și dacă cerem mandat o să pierdem mult timp util, dacă se dovedește alarmă falsă! Îi răspunde superiorul.
-Pot să jur că aici se află Thalia; am o marja de eroare de mai puțin de cinci metri; cât timp ne ia să obținem mandate de percheziție?
-Dacă proprietarul nu are relații în poliție, cam o ora… dacă are de la douăzeci și patru de ore la patruzeci și opt! Cu tot cu birocrație, putem sta în față ușii și două – trei zile!
-Și ce mai așteptăm?

La știrile de la televizorul din bar unde David își bea cafeaua în fiecare dimineață la șapte fix răsună un breaking news de ultimă ora. Poliția a descoperit într-un beci trupurile neînsuflețite a două tinere de douăzeci, respectiv nouăsprezece ani, ambele cu gâtul tăiat, dezbrăcate și cu fața în jos. Pe spatele lor era scrijelit cu un cuțit: “Lasă trecutul în spate și urmează-mă!” Vocea Andreei Esca se auzea din ce în ce mai îngrijorată: “Astăzi, cincisprezece noiembrie, Bucureștiul este scena unor teribile crime în serie. Nu sunt date confirmate despre făptaș însă depozitul aparține unui distribuitor de vin. În unul din recipientele de vin poliția a descoperit rămășițele unei alte victime rămase neidentificate. Ne confruntăm cu o situație nemaiîntâlnită de departamentul de Criminalistică al Bucureștiului.”

David mai cere o cafea, barista îl fixează cu privirea în timp ce pregătește un expresso.
-Adu-mi și o plăcintă cu brânză!
Barista se îndreaptă distrată spre frigider după plăcintă. La întoarcere David dispăruse.

Proza nr.19 – autor Cristian Lucian Mladin (Arad)

19. Ad astra per aspera

Strălucirea metalică a navei era un ajutor nesperat pentru Sur Kadmos. Părea încă tânăr la cei cincizeci de ani ai săi. Cadranul ceasului ce indica nivelul de oxigen al costumului spațial era crăpat. Acul negru și cel roșu se mișcau liber ca o ciudată roză a vânturilor.
Nu mai era sigur pe timpul său. Trebuia să acționeze repede. Luptase alături de Flota Stelei Argintii, pentru a-și apăra planeta de invadatorii kyrenieni. Tunurile sonice ale navei sale scuipaseră foc. Și moarte.
-Rebel 5, Rebel 5, ai doi pe urmele tale! Dyn, frate, atrage-i spre Trecătoarea Pandor. Vin în spatele lor.
-Recepționat, Rebel 7. Mulțumesc Sur. Așa fac.
Ecranul țintei lui Kadmos se fixă pe una din navele inamice. Culoarea ecranului se schimbă din galben în roșu. Apăsă pe trăgaci. O săgeată de foc își luă zborul spre nava kyreniană. Explozia fu asurzitoare.
Simți un firicel de sânge prelingându-se din urechea dreaptă.
-Unul în minus Rebel 5! Sunt în spatele tă…Cuvintele nu se mai născură pe buzele lui Sur. Începu să se rotească necontrolat. Unul dintre motoare fusese lovit în plin.
Fumul gros părea un semnal al vechilor indieni apași de pe Terra.
-Atât a fost? Acum trebuie să plec spre Energia Supremă? Gândurile lui Sur alergau unul după celalalt, lovindu-se de pereții capului, precum un stup de albine sălbatice, atacat de un urs pofticios.
O lacrimă se opri la jumătatea obrazului.
-Stop! Mai am câte ceva de făcut pe aici, prietene kyrenian, făcu înciudat Sur.
Se lupta să mențină în poziție orizontală nava. Pierdea altitudine. Știa că se va prăbuși. Măselele îi scrâșneau, mâinile îi erau încleștate pe manșă. Venele antebrațelor i se umflaseră ca niște șerpi ascunși sub piele, gata de atac.
Ochii păreau gata gata să-i iasă din orbite. Recunoștea pădurea de la Yar Cavnic. Copacii pe jumătate uscați se înălțau fantomatici, ca niște degete amenințătoare.
-Acum, acum, acummmm…
Se prăbuși într-un nor de crengi și frunze, iar când nava atinse solul, dislocă un val uriaș de pământ și praf. Zăcu timp îndelungat. Când deschise ochii, își căută mâinile și picioarele. Da. Erau toate. Erau la locul lor. Se putea mișca, dar cu mari dureri. În cabină, fumul devenea tot mai gros. Deschise geamul carlingii și ieși cu greu afară.
Ziua părea a fi pe sfârșite. Aterizase într-un teritoriu ostil. Pădurea de la Yar Cavnic, din apropierea Trecătorii Pandor. Fiecare copil al planetei știa de monștrii din pădurea de la Yar Cavnic. Cu brațe lungi și corpuri hidoase, cu șiruri multiple de dinți, se hrăneau cu carnea altor animale, pe care noaptea le prindea cu ochii larg închiși.
Astfel, viața și moartea își urmau firesc cursul. Cu toate astea, unii oameni ai planetei erau încă înfricoșați de marea trecere.
– Mare Kral, Zeu al strămoșilor mei! Fii cu mine! gândi Sur. Hai, bătrâne, ai trecut și peste chestii mai grele, încercă să se încurajeze singur.
Cu toate sistemele sofisticate ale navei, nu se putuse catapulta din carlingă. Deschise cu greu mica trapă de avarie care era înțepenită și se strecură în zona mediană a navei. Avea nevoie de provizii și echipament pentru a putea rezista frigului nopții în lungul drum spre casă.
– Computer, raportează! spuse Sur.
– Scuturile frontale nefuncționale. Motorul drept avariat 80%. Combustibil 5%.
– Ok, ok, am prins ideea, făcu atyanul nervos.
Limbi roșiatice de foc dansau în interiorul întunecat al navei. Prompt, se aplecă să apuce un extinctor.
-Ce naiba?
Piciorul îi era amorțit. Îl putea mișca, dar nu îl putea îndoi. Se trânti pe burtă și reuși cu greu să ajungă la tubul extinctorului. Îndreptă jetul spre flăcările ce deveniseră tot mai mari. Arrrrrrrgh!
Sunetul era gutural și puternic. Inconfundabil. Nava începu să se clatine. Sur încremeni. Inima îi bătea cu putere. Își caută blasterul. Era la locul lui, la centură. Îl armă și așteptă.
Părul i se zbârlise, ca niște antene ce detectează un pericol iminent. Cu ochii dilatați, încordat, se pregătea pentru a fi atacat.
Creatura nu se lăsă mult așteptată. Nava începuse să se miște spasmodic, ca și cum un cutremur neașteptat s-ar fi născut din adâncurile planetei. Soarele roșu al planetei Atya era la asfințit. Frigul își intra în drepturi, odată cu venirea nopții.
Ghearele puternice ale creaturii străpunseră tabla navei. Nu trecu mult și capul fioros al animalului de pradă se ivi în cadrul spărturii. Ochii ei, de un maro gălbui, căutau prada. Cele trei șiruri de dinți străluceau în lumina lăptoasă a lunii 3T, unul din sateliții planetei Atya.
Saliva îi curgea, în timp ce dinții și ghearele sfâșiau corpul calcinat al navei.
– Mai puțin, mai puțin, șopti Sur, pe spate, cu arma îndreptată spre prădător. Broboane de sudoare îi curgeau pe frunte în timp ce încerca să rămână calm.
Peste câteva minute, care îi părură o eternitate, monstrul reuși să pătrundă în interior. Un senzor se declanșă brusc, făcându-l pe Sur să tresară. Apăsă pe trăgaciul blasterului, dar greși ținta. Nimeri în umărul uriașului animal, iar acesta nu avu nevoie de mai mult.
Dintr-un salt ajunse lângă atyanul rănit și îi reteză mâna care ținea blasterul. Sur apucă să mai vadă doar corpul imens și solzos al animalului care își schimbă culoarea din maro-roșcat în cenușiu.
-Ei drăcie, făcu Sur. Totul în jurul său se învârtea. Leșină.
Când se trezi, tot corpul îl durea. Se deplasa. Sau mai bine zis era târât. Legat de mâini și de picioare, era așezat pe un soi de sanie, trasă de monstrul care îl atacase. Mâna dreaptă îi era bandajată și… lipsea. Copaci ciudați, cu crengile torsionate în toate formele posibile, își întindeau crengile spre el, amenințători. Privi spre cer, dar nu putu să zărească nimic. Era noapte, dar nu putea vedea cerul și stelele.
Ce naiba-i asta? Când am fost legat? Capul îi vâjâia, amețea și se simțea rău. Apoi adormi. Un somn agitat, cu vise ciudate. Când se trezi, văzu în jurul său oameni. Era cald, stătea întins pe un pat alb, iar în vatră ardea focul. Lângă el stătea o femeie de vârstă mijlocie, cu părul negru, îmbrăcată în alb. La gât purta o amuletă în formă de spirală, iar ochii de culoarea cerului vara, îl priveau curioși.
-Slavă lui Kyren! Am crezut că te-am pierdut. Se întoarse și luă de pe foc un vas din care ieșeau aburi.
-Hai, bea asta, îți va face bine, spuse femeia.
-Vorbești kyreniana? Stai puțin! Cine ești? Cum am ajuns aici? făcu Sur, în timp ce sorbea cu grijă din lichidul fierbinte, ajutat de femeie.
– Liniștește-te, ești în siguranță acum. Numele meu este Bes. Ceilalți oameni din încăpere ieșiră, în liniște. Nu trecu mult și ușa camerei se deschise din nou. Un bărbat înalt, cu părul lung, negru, atârnându-i până la umeri, își făcu apariția.
Purta o uniformă de camuflaj, iar pe umeri, o pelerină verde. În jurul gâtului purta același pandativ în formă de spirală ca al femeii. La centură avea un fel de blaster ciudat, cu led roșu ce pâlpâia intermitent.
-Bună dimineața! Văd că te-ai trezit. Bes a făcut o treabă bună, spuse noul intrat. Numele meu este Tab Kopar.
-Nu mai înțeleg nimic, făcu înciudat Sur, încercând să se ridice. Alunecă însă, neputându-se sprijini pe mâna dreaptă. Privi mirat spre ea și înțelese. Din cauza efortului, bandajul i se umpluse de sânge. Ciudat, își simțea mâna de parcă ar fi avut-o încă. Durerea îl copleși. Strânse din dinți, privindu-i cu atenție pe cei doi oameni din fața sa.
-Ai dormit douăzeci și patru de ore, spuse Tab. Mulțumesc, Bes, lasă-ne puțin singuri, te rog.
Femeia înclină capul și ieși.
-Ai avut noroc, aș spune, făcu kyrenianul.
-Noroc? Hmmm, am avut noroc doar la aterizare, zâmbi amar Sur.
-Eram la vânătoare cu Der, spuse Tab. L-am văzut că a simțit ceva și a luat-o înainte. Am crezut că a văzut vreun olmec. Din păcate, nu am ajuns la timp să te protejez. Dar important este că ești în viață, zâmbi Tab.
– Nu știam de existența vreunei tabere kyreniene pe planetă, spuse Sur.
– Nici noi nu știam despre nave care se prăbușesc din senin, i-o întoarse Tab. Ce s-a întâmplat?
– Îmi ești dușman. Pentru ce ți-aș spune, kyrenianule?
– Și totuși ți-am salvat viața, nu? zâmbi cel înalt.
– Așa este. Și pentru asta îți mulțumesc, spuse Sur. Trăim vremuri ciudate. Ceva îmi spune că pot să am încredere în tine. Numele meu este Sur Kadmos. Am luptat contra navelor voastre, alături de flota Stelei Argintii. Dar unul din motoare a fost lovit direct, iar al doilea a fost avariat. Apoi am început să pierd altitudine și m-am prăbușit. Acum e rândul meu să întreb. Cum ați ajuns aici fără știrea noastră?
– Îți mulțumesc pentru sinceritate, spuse Tab. Suntem un grup kyrenian, e adevărat, dar nu suntem îndeajuns de kyrenieni pentru unii de-ai noștri, surâse amar Tab.
– Nu înțeleg, spuse Sur.
– Am fost deportați aici în urmă cu doi ani.
– Deportați? Tot nu înțeleg.
– Facem parte dintr-o grupare numită „Copiii lui Kyren”, oameni profund spirituali, dar care au în același timp și capacități paranormale. Și care nu au fost pe placul noilor conducători de pe Kyren. Aceștia s-au impus prin forță la conducerea planetei. Kyren nu mai este venerat pe planetă datorită interdicției lor. Au militarizat planeta, instaurând teroarea prin execuții publice și deportări.
Liderul lor este Kor Tomyn, un dictator în adevăratul sens al cuvântului.
-Acum înțeleg, spuse atyanul. Au ales un loc potrivit pentru deportare, ce să spun… Cel mai ostil posibil. Plin de prădători nocturni. Pentru noi, pădurile de la Yar Cavnic sunt teritorii ostile. Aici, legile fizicii nu funcționează la fel ca pe restul planetei. Te poți cu ușurință rătăci aici. Îti poți chiar pierde mințile, spuse Sur.
-Așa este. Am creat un scut energetic, care ne protejează pe o rază de trei kilometri. Iar animalele cărora voi le spuneți monștrii, noi le controlăm prin puterea minții. Sunt un fel de câini de vânătoare pentru noi. Doar că tu ai fost vânatul, de data asta, din păcate. Am ajuns totuși la timp, ca să nu te ucidă Der.
– Mulțumesc, înclină capul Sur.
– Să nu mai vorbim despre asta. Trebuie să te odihnești. Dacă ai nevoie de ceva, Bes este afară.
– Zeul fie cu tine, kyrenianule, spuse Sur.
După ce Tab ieși, Sur se întinse la loc în pat. Obosise. Camera nu avea ferestre, iar lumina venea de la cele câteva lumânări amplasate în colțuri. Privea în gol la focul din vatră. Nu știa dacă e noapte sau zi.
-Totul s-a întâmplat așa de repede…Cum am să mai pot lupta acum, fără o mână? Și totuși, sunt în viață, slăvit fie Kral. Oare ai mei sunt bine?
Fusese convocat în grabă, alături de alți rezerviști, lăsându-și soția și copiii la adăpostul buncărului.
-Am să mă întorc la voi! Ne vedem curând, spuse Sur.
-Tată, tată, ești cel mai bun tătic din lume, spuse Sam, fiul cel mic.
-Zeul este mare, te va aduce cu bine înapoi, Sur, spuse și Mia, soția sa.
-Rămâneți cu bine, dragii mei. Vom trece și peste asta, iar Atya va rămâne a atyenilor.
Peste câteva ore, intră în luptă. Pilot experimentat, distruse trei nave inamice. Îl ajută apoi pe Dyn, prietenul său, să scape de urmăritori, dar o navă inamică îl localiză, iar tunurile sale sonice distrusera unul din motoare.
Apoi urmă prăbușirea. Își aduse aminte că erau flăcări în interiorul navei. Și apoi, acel sunet neomenesc, care îi înghețase sângele în vene. Știa că prădătorul reușise să pătrundă în navă și că el trăsese asupra lui. Apoi nu-și mai aminti nimic. Obosit, adormi cu gândul la cei dragi.
Dimineața îl găsi odihnit. Se simțea mult mai bine. Bes era din nou la căpătâiul său.
-Mulțumesc, Bes, ceaiul tău e extraordinar, zâmbi Sur.
-Nu ești departe de adevăr, atyanule. E o combinație secretă de ierburi de leac de pe Kyren și de pe Atya. Și un pic de…magie, zâmbi Bes.
Zilele treceau și Sur se simțea tot mai bine. Rana de la mână îi fusese cauterizată și era pe cale să se vindece. Învăța să se folosească mai mult de mâna stângă.
-Hai că nu e chiar atât de rău, gândi. Tabăra rebelilor kyrenieni nu era mare. Cultivau legume și cereale și vânau prin împrejurimi, ajutați de fiarele pe care le controlau telepatic. Serile și le petreceau în Casa cea Mare, în jurul focului, unde mulțumeau Zeului. Mai apoi, femeile croiau și țeseau haine, iar bărbații prelucrau lemnul și pieile animalelor vânate.
Într-una din seri, Sur îl abordă pe Tab, propunându-i o colaborare cu atyenii, pentru a face față amenințării kyreniene. Tab era conducătorul taberei. Adesea vorbeau despre trecut și viitor, despre mistere și războinici din trecut. O prietenie sinceră îi lega, iar asemănările firii lor erau evidente.
-În seara asta, vei vorbi în fața tuturor, prietene Sur, spuse Tab. Le vei spune ce mi-ai spus și mie. Eu te susțin și sunt de acord cu tine, dar e nevoie de majoritate ca să luăm o decizie ce privește viitorul grupului nostru.
-Așa am să fac, Tab. Mulțumesc pentru încredere.
Timpul trecu pe nesimțite, iar seara, în jurul focului, Sur păși în față. Era un bărbat masiv și puternic. Chipul îi era liniștit. Suferința îl marcase la început, dar apoi se adaptase situației.
-Frații mei, începu Sur. Vă spun așa pentru că așa vă simt. De o lună, de când mă aflu în mijlocul vostru, m-ați îngrijit și m-ați sprijinit când am fost în suferință. Am aflat de la fratele Tab despre exilul vostru pe Atya. Astă seară vă cer ajutorul. Avem un dușman comun, războinicii invadatori conduși de Kor Tomyn, în căutare de resurse. Atyenii, ca și oamenii planetei Kyren, sunt oameni pașnici, iubim pacea, ne creștem pruncii în dragoste de natură, sub ocrotirea Zeului. Dar ne iubim planeta și nu putem accepta să fim sclavii nimănui. Suntem oameni mândrii. La fel vă văd și pe voi.
De aceea, vă cer să ne unim eforturile de a ne apăra în fața atacurilor războinicilor lui Kor Tomyn. Noi avem tehnologia, iar voi stăpâniți energiile paranormale. Cred că am face echipă bună. Iar de vom izbândi, cine va dori să se întoarcă pe Kyren, poate să o facă, iar cine va dori să rămână, vor fi frații noștrii. Ce spuneți? Cine e cu mine?
La început timide, câteva mâini se ridicară, pentru ca mai apoi treptat, aproape toți să ridice mâna. Tab se ridică. Glasul lui părea o prelungire a gândurilor semenilor săi.
-Sur, frate, suntem cu tine, iar Zeul e cu noi. Împreună vom izbândi! Pornim în trei zile. Sur strânse mâinile oamenilor ce îl înconjurară cu prietenie, zâmbind fericit.
Când lumea plecă la casele lor, Tab rămase la urmă să se sfătuiască cu Sur.
-Trei dintre noi pot crea o punte energetică de teleportare spre capitală, suficient de puternică pentru întregul grup. Mi-ai spus că acolo sunt concentrate trupele atyene.
-Extraordinar! Împreună vom fi mai puternici! Așa este. Sunt născut și crescut în Dyrenia, capitala Atyei. Sugerez totuși să ne teleportăm la câțiva kilometri de intrarea în capitală, pe timp de noapte. Voi merge să pregătesc terenul. Am prieteni în Senat. Mă vor asculta. Sper să fie de partea noastră. La răsărit voi fi înapoi, la intrarea în Dyrenia.
Kyrenienii pregătiră cele necesare, iar în a treia zi, se adunară în mijlocul taberei.
-Kyren, zeu al strămoșilor noștrii, netezește-ne calea! Slăvit fie numele Tău! Tab făcu un semn, iar cei trei oameni așezați în vârfurile triunghiului ce încadra cercul format de coloniști, declanșară portalul energetic. Peste puțin timp, se materializară cu toții în apropierea Capitalei.
-Mergi cu bine, Sur! Zeul fie cu tine! spuse Tab în timp ce Sur se pierdea în depărtare.
Atyanul nu spuse nimic, doar făcu un semn cu mâna. Drumul spre casa îi aduse o liniște sufletească pe care nu o mai trăise de mult. Recunoștea casele, pomii, străzile, care fuseseră atât de mult timp parte din viața lui. Frigul începuse să-i pună culoare în obraji. Iarna atyana era aproape. Sur se grăbea. Liniștea era omniprezentă. Nici un vehicul, nici un om nu era pe străzi. Ciudat lucru, gândi.
Nu auzi drona care coborî din înalt și care se postă în fața lui.
-Cetățene, este interzisă circulația pe timpul nopții! Vei fi ares…
Fără să se gândească prea mult, Sur trase. Blasterul își făcu treaba bine. Nu mai era timp. Începu să alerge. Pe următoarea stradă se opri în fața unei vile somptuoase. Sună la video-interfon.
-Sunt Sur Kadmos, prietenul senatorului Bar Kantor. Poarta se deschise, iar Sur intră. Un robot utilitar deschise ușa casei.
-Stăpânul vă așteaptă sus, spuse.
Interiorul salonului de lucru al senatorului era simplu. Un birou masiv cu două scaune, câteva dulapuri pentru dosare, iar pe pereți erau înșiruite diverse arme și artefacte. Câteva holograme care prezentau scene de vânătoare și de război rulau în buclă.
-Ce s-a întâmplat Sur, prietene? De ce nu ai mai putut aștepta până dimineață? Ce s-a întâmplat cu mâna ta, spuse senatorul privind la mâneca goală.
– Am fost doborât în Trecătoarea Pandor. Apoi am fost atacat de un prădător pe care l-am împușcat, dar care mi-a retezat mâna. După aceea, am fost salvat de kyrenieni.
– De cine? făcu înciudat senatorul.
– Coloniști kyrenieni cu capacități paranormale, pe care noul guvern kyrenian i-a îndepărtat pentru a nu le stânjeni operațiunile.
– Înteleg. Nu știam de vreo bază kyreniana în pădurile de la Yar Cavnic. Bine că ai reușit să scapi cu viață. Slavă lui Kral!
– Ăăăăăă, nu e chiar așa. Kyrenienii m-au îngrijit și mi-au vindecat rănile.
– Și ce te aduce la mine la ora asta târzie, căscă Bar Kantor. Mi-ai salvat viața în bătălia de la Yam Codet. Cu ce te pot ajuta? Spune repede. Mă mir că ai ajuns până la mine. Legea marțială e instaurată de o săptămână. Blocada pe care o fac kyrenienii în jurul planetei ne obligă la măsuri extreme.
– Am doborât în drum spre tine o dronă, care voia să alerteze gărzile pentru a mă aresta. Dar nu asta este problema. Nu știu ce rapoarte ai primit, dar situația e gravă. Zeci de nave ale noastre au fost distruse. Au murit mulți dintre ai noștrii. Se pare că navele lor sunt superioare ca tehnică și armament. Dar iată că roata se poate întoarce. Putem lupta împotriva kyrenienilor alături de coloniștii de pe Kyren. Cu ajutorul capacităților paranormale ale lor și cu tehnica noastră de luptă, putem învinge. Sunt oameni cu caractere deosebite, drepți și puternici energetic. Garantez pentru ei. Copiii noștrii merită să trăiască în pace. Ce zici?
Senatorul tăcea. Își mângâia barba neagră ce-i încadra fața colțuroasă în timp ce îl privea pe Sur cu atenție.
-Situațiile excepționale cer soluții excepționale. Spun că voi propune azi în fața Consiliului de Război o posibilă alianță. Și cum avem majoritate în Senat, cred că lucrul se va face. S-ar putea să fie o soluție foarte bună, Sur! Mâine te voi anunța. Acum mergi în liniște acasă, am să anunț gărzile să nu intervină.
-Mulțumesc, Bar, spuse simplu Sur.
Ieși. Se îndreptă spre casă. Când ajunse, sări gardul și se îndreptă spre intrare. O lumină de veghe învăluia difuz camera copiilor. Se apropie și își lipi fața de geam. Cei doi băieți dormeau liniștiți în paturile lor, iar Mia se odihnea pe un fotoliu.
-Mai puțin, dragilor, și ne vom revedea, șopti Sur. Geamul aburit de frigul nopții primi conturul palmei sale stângi, ca o binecuvântare nevăzută. Se întoarse la vila senatorului și îl rugă să-l găzduiască, întrucât nu era pregatit să-și întâlnească familia pentru ca apoi să plece la luptă din nou. Fără multe întrebări, Bar îl lăsă să se odihnească în una din camerele vilei.
A doua zi, lucrurile se desfășurară cu repeziciune. Senatorul propuse în Consiliul convocat de urgență la prima oră a zilei neobișnuita alianță, expunând avantajul decisiv care ar putea schimba soarta războiului, prin bruiaj psihologic al inamicilor.
Datorită războiului, totul era schimbat. Pierderile erau imense, mulți atyeni căzuseră la datorie, astfel că proiectul fu primit cu entuziasm. Supus votului, a fost aprobat cu majoritate. Politicieni și oameni de arme, cu toții își doreau o planetă liberă. Atya nu avea resurse proprii de apă, așa că era nevoită să importe de pe alte planete, făcând stocuri. Prin instaurarea blocadei, kyrenienii îi condamnaseră la moarte, o moarte cinică, prin însetare și implicit prin înfometare. Animalele piereau pe capete, culturile asemenea, întrucât apa din rezervoare era destinată consumului oamenilor. În capitală, totul era schimbat, pierderile erau imense iar mulți atyeni căzuseră la datorie.
Ultimele treizeci de nave de luptă erau depozitate într-un uriaș hangar săpat în stânca muntelui din apropierea capitalei. Pe un canal codat al armatei, Consiliul de Război a anunțat marile unități să găsească piloți voluntari pentru o misiune specială. Întors în tabăra coloniștilor kyrenieni, Sur credea că va fi un lucru ușor să se găsească piloți pentru apărarea planetei. Se înșela, însă.
-Avem nevoie de toate navele disponibile pentru a avea șanse de izbândă, Tab, spuse atyanul.
-Simt că totul va fi bine. Nu pot să-ți explic, pur și simplu simt asta, Sur.
Trei zile, comandanții din armată au făcut eforturi supraomenești pentru a găsi piloți. Găsiră doar nouăsprezece ofițeri de aviație. Se mobilizară apoi, apelând la sentimentele patriotice ale piloților din aviația utilitară, pentru a completa echipajul navelor.
În noaptea celei de-a șaptea zile, echipajele mixte ale navelor atyene atacară navele kyreniene, care erau susținute de un uriaș crucișător de clasă E. Senatorul Bar Kantor, Sur Kadmos și Tab Kopar conduceau atacul.
-Navele kyreniene folosesc un sistem de comunicație ce are ca punct central o antenă de pe crucișător, spuse Tab. Împreună cu câțiva oameni de-ai mei, ne vom concentra pentru a vă deschide drumul spre el.
-Recepționat, Tab, spuse senatorul Bar. Hai băieți, avem treabă de făcut!
-Am înțeles, Rebel 1. Noroc tuturor! spuse Sur.
Luați prin surprindere, kyrenienii nu detectară navele atyene, pe care coloniștii le făcuseră invizibile pentru radarele kyreniene.
-Foc de voie! Foc de voie! Azi e rândul nostru, spuse Sur.
Tunurile sonice ale celor treizeci de nave lătrau sacadat. Kyrenienii trăgeau în orb, ghidându-se după traseul focurilor inamice. Bucați de metal, explozii și flăcări uriașe făceau ca cerul atyan să pară cadrul unui uriaș foc de artificii. Teleportat pe puntea de comandă, Tab hipnotiză ofițerii crucișătorului, în frunte cu comandantul Kor Tomyn.
-Kyrenieni, încetați focul. E un ordin. Vă vorbește comandantul Kor Tomyn, blufă Tab. Sunteți de același sânge cu mine, dar îmi sunteți atât de departe de inimă, murmură Kyrenianul cu amărăciune, după ce închise comunicațiile.
Trei micuțe nave atyene atacară uriașul crucișător, distrugându-i antena și motoarele.
-Acum, preț de cinci minute, voi paraliza piloții kyrenieni. E momentul vostru, prieteni, spuse Tab.
-Recepționat, Rebel 2, mai suntem zece pe aici. Hai să ne vindem scump pielea, făcu Bar.
Distrugerea era totală. La ivirea zorilor, bucuria oamenilor planetei era de nedescris. Sute de nave kyreniene zăceau fumegând pe o mare întindere, în apropierea capitalei. Pământul se cutremură când uriașul crucișător, atacat de toate cele zece nave concomitent, se prăbuși cu un zgomot asurzitor, într-un imens nor de praf.
-Cu toții suntem datori morții, zâmbi amar Sur, privind la bucățile contorsionate ce fuseseră cândva nave. Și oameni. Când te gândești însă că avem nevoie de atât de puțin pentru a ne bucura de viață, Tab…
-Câteodată e nevoie, se pare, să dărâmăm totul, pentru a începe din nou să fim fericiți spuse kyrenianul. Ridică încet privirea spre cer. Norii curgeau în forme abstracte, iar soarele strălucea ca o uriașă minge de foc. O nouă zi de vară atyană tocmai începea.

Proza nr.20 – autor Maria Ileana Tănase (București)

20. Războiul

Zăplazurile erau aproape căzute pe spate și nu se mai zăreau de după maldării de coceni așezați în picioare pe mai multe rânduri. Cât era ograda de mare, toamna, ajungea neîncăpătoare, devenea o bătătură. Cu căruța, trasă de doi plăvani, Lazăr a făcut multe drumuri la bucăți, a umplut mai multe scoarțe de căruță, împănate cu furci, pentru a pune la adăpost, în ogradă, toți cocenii înțesați de știuleți.
Războiul, încă, nu se sfârșise, cu toate că frontul era de mult spart și de aproape șapte ani bătrânul Lazăr avea grijă de cele trei femei din casă… cea mică, Lenuța, abia împlinise un anișor, când Neculai, taică-su, fusese chemat la război. Crescuse cu bătrânul Lazăr, pe el a deschis ochii, pe el îl recunoștea drept tată…
Într-o dimineață, la puțin timp, după ce Lenuța a pus în toșcuță tăblița și a plecat la școală, și pe când Ioana stropea cu apă podeaua ,,lichită” cu lut amestecat cu balegă de cal, aude un zăngănit prelung, un zgomot ca și cum poarta ar fi scoasă din țâțâni. Cum Lazăr era prins cu lighioanele, aruncă vorba către Marghioala, nora, care trebăluia pe lângă sobă pentru a pregăti udătura, căci acuși vine prânzul și cea mică se întoarce de la școală. Iar în ogradă mai este o grămadă de treabă… maldării de coceni sunt în fiecare zi, stropșiți, împuținați de frunze, de vântul care șuieră tot mai ascuțit iar la iarnă plăvanii nu vor mai pune botul pe tulpinile golașe. Și chiar nu pot să rămână până la Ovidenie sub cerul liber… dar, unde mai pui, că și rozătoarele abia așteaptă să se aciuieze printre cocenii cu știuleți.
– N-auzi, Marghioalo? Ieși că se vânzolește un om străin pe lângă poartă și tot zăngăne zăvorul. Vezi, întreabă-l, dacă poate să rămână să ne de-a o mână de ajutor, la depănușat, că în curând ploile vor pune stăpânire…
Marghioala și-a uscat mâinile de șorțul din pestelcă care-i strângea fusta, devenită prea largă, și cu pași grăbiți se îndreptă curioasă spre poartă, întrebându-se: cine ar putea să fie omul acela străin, căci în vremurile astea de răstriște nu vezi nici țipenie de bărbat? Din spatele porților cu cerdac a deslușit un chip uscat, cu barba neîngrijită, hainele ponosite iar bocceluța, pe care o ținea strâns, aproape că îi acoperea bocancii scofâlciți.
– Bre, matale, care ești, acolo? Dar n-a apucat bine să termine întrebarea, că un fior i-a fulgerat tot trupul iar în străinul de sub cerdacul porților înalte și-a recunoscut bărbatul.
– Sunt eu, Marghioalo, măi femeie ai dreptate să nu mă mai recunoști! Dar mulțumesc lui Dumnezeu, m-a apărat de multe ca după atâta amar de vreme să nu-mi ajungă doar numele acasă.
Marghioala încremenise cu mâna pe zăvor, lacrimile o năpădise și nu izbutea să înnoade măcar o vorbă. Cu colțul broboadei Neculai i-a șters lacrimile, a prins-o de spatele subțire și s-au înțeles din priviri, ca în urmă cu mulți ani când a luat-o de nevastă. Bătrânii le-au făcut o nuntă cu alai mare, care a ținut trei zile și trei nopți. Se mândreau cu el, era ca lumina ochilor… a fost singurul copil care le-a trăit din cei trei, doi băieți și o fată, pe care Ioana i-a purtat în burtă.
Ajuns acasă, Neculai găsise un alt zăvor la poarta mică, bătrânii, în sinea lor, nu mai aveau nicio speranță că feciorul li se întoarce viu de pe front și au vrut să fie siguri că nu orice trecător le poate deschide poarta.
Chiar dacă aproape nimeni nu mai spera, în acea noapte, ca o premoniție, câinele a scheunat până spre ziuă. El a fost singurul care și-a simțit stăpânul, pe drumul întoarcerii, apropiindu-se de casă după atâta amar de timp.
Dar în acea zi pe când Lenuța s-a întors de la școală a descoperit în ogradă un om străin înconjurat de toți cei ai casei.. Degeaba a încercat Neculai să se apropie, să-i vorbească, s-o lămurească, cu toți de față, că el este tatăl venit de pe front… în cei aproape șapte ani ea îl văzuse doar pe Lazăr în preajmă… Mai mult speriată, decât rușinoasă, s-a strecurat în odaia de curat și s-a ascuns tocmai sub pat. Nu a fost chip să iasă, din fundul subpatului, până când Marghioala nu i-a promis că o gătește în costumul popular. Neculai s-a întors de pe front ca un schelet mergător iar pe deasupra plin de păduchi și cu pielea tăbăcită de la râie. Câteva săptămâni bune Marghioala i-a despăducheat capul și doftoricit pielea cu o alifie de la un farmacist evreu iar rufăria i-a spălat-o pentru mult timp, deoparte, cu leșie din cenușă.
Abia în preajma Crăciunului, Lenuța a simțit să se apropie, a putut să-și îmbrățișeze tatăl… cel care s-a luptat cu ,,națiile străine”. Ajunsese cu frontul până la Stalingrad iar la Cotul Donului a fost luat prizonier. Înfometat și dezbrăcat l-a vlăguit gerul acelei ierni de pomină.
În cadrul unei vaste operațiuni ofensive, rușii, pur și simplu, au străpuns sectorul frontului românesc care s-a finalizat cu căderea totală a frontului și încercuirea armatelor germane, române și a aliaților lor.
Strategic, rușii au ales sectorul de front românesc fiindcă era cel mai vulnerabil. Neculai împreună cu alți soldați au supraviețuit miraculos, timp de două luni, în acea încercuire de la Stalingrad și au băut apă din bălțile în care zăceau camarazii lor morți de săptămâni bune.
Până la urmă a ajuns prizonier la sovietici cu alți soldați; români și nemți care au mai supraviețuit și au fost trimiși într-un lagăr, unde spre norocul lui a fost eliberat în toamna anului1945.
Prost înarmați, îmbrăcați și hrăniți soldații români au fost trimiși, aproape, carne de tun la Cotul Donului… iar în povestirile sale, Neculai a amintit, în câteva rânduri, fără a aduce și alte amănunte, chiar și de o trădare.
După atâția ani petrecuți pe front, s-a întors acasă betegit, cu mari dureri de oase și o tuse care îi zgâlțâia plămânii iar toată vara următoare a zăcut pe prispa casei, căptușită cu țoale din buci. Bătrânii și Marghioala mergeau la muncile câmpului iar, ziua, Lenuța era singurul sprijin pentru tatăl bolnav, întors de aproape opt luni de pe front. Când revenea de la școală, punea apă și mâncare la orătănii și avea grijă de tatăl bolnav. Era mereu în preajma lui, îi aducea câte o ulcică de apă și îl ajuta să-și lepede cămașa leoarcă de sudoare iar cu ștergarul din pânză de in îi culegea broboanele de pe frunte.
Vara aproape că se sfârșise, soarele avea tărie mai mult spre prânz, iar după ,,Schimbarea la față ” nu prea te mai puteai bizui pe vremea călduroasă. Într-o noapte, la hotarul dintre anotimpuri, Luna se proptise în geam, iar lumina-i darnică, strălucitoare i-a înviorat pe bătrânii care dormeau în cele două paturi cu saltelele din paie. În bătaia lunii, Lazăr socotea grinzile din lemn pe care se sprijinea tavanul din dulapi de scândură negeluită și din care începuse să se înfrupte carii. În odaia asta mare, de la căsoaie, cu blidar și sobă cu plită, zidită deasupra cuptorului cu vatră mare, primitoare ( pe care se așezau, după fiecare prânz, măsuța joasă, rotundă cu trei picioare și scaunele din lemn geluit) se mutase împreună cu Ioana, după ce Neculai s-a întors de pe front. Și tot între pereții acestei odăi a fost adus pe lume, pe podeaua din lut a făcut primii pași iar în patul în care doarme, acum, și-a dat duhul maică-sa Anastasia…
– Ioano, fă Ioană, dormi?
– Nu, bre Lazăre… de la atâtea gânduri, nu se prinde somnul de mine. Nu știu ce are Bunul Dumnezeu de gând cu noi, Neculai s-a betegit de tot pe front iar Marghioala e tare plăpândă și nu știu cât o să mai poată munci la câmp, i s-a lipit pântecele de spate… aproape că încape într-o traistă. Marghioala fusese, pe vremuri, la școală în fruntea clasei… și-a dorit să devină învățătoare, dar nu a putut să meargă mai departe. Maică-sa Marea murise de tânără, îi ținuse calea ibovnica bărbatului care, era și primar, i-a aruncat cu sare în ochi, a pus-o la pământ iar mai apoi s-a urcat cu picioarele pe pieptul ei. În urmă loviturilor, a zăcut câteva luni la pat iar după aproape un an și-a găsit sfârșitul. Taică-su, primarul Săndulache, după ce a terminat cele șapte clase, nu a mai trimis-o la oraș să continuie școala, a ținut-o acasă ca să-i fie de ajutor.
Pe pe timpul vieții, pentru cei șapte ani de război, statul nu i-a oferit lui Neculai niciun fel de ajutor material. S-a întors din război cu o decorație care în timp s-a irosit prin sertare.
După colectivizare, a muncit la C.A.P. și din când în când mai fățuia câte un dulap din scândură pentru un geam, o ușă sau chiar un sicriu. În ultima iarnă, cu câteva luni înainte de a se prăpădi, Neculai chiar s-a întrecut pe el însuși, i-a confecționat Lenuței, pentru sculurile din bumbac și lână vopsită, o bijuterie de vârtelniță din lemn de nuc… pe atunci, ea, încă, mai intra în război și se lupta cu vătalele, spata, suveica, ițele și multe altele.
Bolnav de năduf, Neculai și-a găsit sfârșitul spre finalul anilor ’70, fără să fi apucat pensia… probabil i-au transferat-o în veșnicie. Marghioala împăcată, de mult, cu soarta ce i-a fost melițată de necazuri și greutăți, i-a mai supraviețuit exact douăzeci de ani, iar în ultimii a primit lunar, prin Asociația veteranilor de război, o sumă modestă. Amândoi își dorm somnul de veci, sus, în cimitirul satului, pe aleea cu pruni și zarzări, acolo ,,unde nu este durere… nu este nici întristare și nici suspin”.