Cartea începe cu o dedicație: “celor care stau în umbră”, cuvinte cu multiple înțelesuri, care se vor desluși, poate, la sfârșitul lecturii, când, iarăși poate, vom înțelege și, într-adevăr, cum cade lumina de care ne vorbește poetul Liță. Despre ce lumină scrie el? Lumina cui? Avem, oare, fiecare lumina noastră?
I.C. Liță a gândit acest volum de poezie în trei părți, care pot fi luate cu ușurință drept trei cărți de poezie de sine stătătoare, însă poetul insistă că lumina aceasta metafizică se regăsește în întregul concept al scrierii sale, iar cititorul nu-l poate contrazice, mai cu seamă că poezia lui Liță este extrem de realistă, se petrece la lumina zilei, numai ochi să ai s-o observi.
În prima parte a volumului, care dă și numele cum cade lumina, Liță abordează o tematică a introspecției, folosindu-se pentru asta de lucrurile din jurul lui, de întâmplări, de oameni și chiar de fenomene ale naturii. Poetul este în centrul poeziei, cu trăirile și observațiile lui, de parcă toată lumea s-ar învârti în jurul lui, de cele mai multe ori nevăzându-l, pe el, creatorul acestei lumi arătată nouă parcă de sub pielea ei, din sângele ei și, atunci când nu mai rezistă, chiar din sufletul ei.
În poezia mausoleu începe cu versurile: somnambulic îmi las pe zidurile casei/ mesaje/ în ultimele câteva anotimpuri am scris/ construiește-ți în minte un mausoleu…
Iar în final încheie cu: dimineața întrebi/ răsucind spasmodic periuța de dinți/ de care parte a trezirii/ e realitatea
În poezia inocenții, poetul arată, pornind de la lucruri simple, chiar banale, cum în spatele unor acțiuni mărunte se pot ghici idei mărețe care, mai întotdeauna rămân la stadiu de visuri, trăind numai clipa unui extaz scăpat de sub control.
“doamna care spală mătură scări/ face cornet o revistă dublură-n colecția personală și/ striga/ atențiune aceasta nu este o simulare/ repetăm acesta nu este doar un alt exercițiu/ locatari suntem informați de la primărie/ c-au murit cei ce căutau sufletele voastre/ sunteți liberi/ să coasem zic cearceafuri de pat/ să transformăm acest bloc într-o barcă împinsă de vânturi/ și să plecăm scurt de aici ridicați steagul acum/ lumea cea nouă așteaptă/ proclamăm o republică gen sau așa”
O ipostază a luminii lui Liță se dezvăluie în poezia sticlă mată:
“se dă această temă unui fotograf/ să se imagineze un om singur într-o încăpere de sticlă mată/ aflată la rândul ei într-o altă încăpere de sticlă mată/ într-o altă încăpere de sticlă mată/ și tot așa/ mă rog/ undeva/ la margine/ se află lumina/ să se fotografieze deci spaima omului/
spaima omului văzând diferite grade de umbre diferite siluete de oameni singuri/ corpuri/ trecând/ prin pereții/ de sticlă/ mată”
În variațiunile goldberg Liță aduce în scenă o lumină care poate veni chiar din negura unui cavou, acompaniată de muzica lui Bach:
“camera mea/ lungă/ are o fereastră spre răsărit/ când stau în pat/ desigur/ par un mort/ așa cu capul în pernă/ cu picioarele înainte/ poate chiar locuiesc într-o criptă/
lumea îmi dă târcoale pe-afară/ prin cimitir/ oamenii se opresc și comentează bonom/ da ce face ăsta aici înăuntru/ se aude foit și plimbat de papuci/ variațiunile goldberg
sunt date la maxim și reluate în buclă/ unii/ mai melomani/ varsă o gură de vin dintr-o litră/ să-mi fie de suflet”
Fiecare poezie din această primă parte ar merita disecată cu minuțiozitate, pentru că Liță, chiar și când pare să abordeze o temă banală, surprinde acolo un sâmbure de idee, care poate să-ți scape, dar dacă măcar finalul poeziei îl citești cu atenție, ți se dezvăluie un întreg univers. Desigur, este vorba despre universal lui Liță, care ție poate să nu-ți spună nimic, dar dacă te lași prins de lumea creată de poet, nu ai cum să ieși de acolo tot cum ai intrat. Ieși cu un pic de Liță prins în părul tău, ca o aură apăsându-ți pe umeri.
În partea a doua a cărții, care se cheamă poemul de duminică, I.C. Liță își numerotează poeziile, nu le numește, însemnându-le cu cifre romane, ajungând până la LII. Este numărul săptămânilor dintr-un an, cuprinzând cumva ciclicitatea vieții unui om. Aici Liță poate că îmbină cel mai mult chemarea lui duhovnicească cu aceea de poet, folosind sau numai sugerând uneori pilde din scriptură. Bineînțeles, toate acestea se întâmplă în stilu-i caracteristic, punând idei mari în cuvinte, uneori, mici și fără să se abată un pas măcar de la limbajul poetic modern și extrem de actual.
Câteva exemple din cea de-a doua parte a cărții:
“ca-ntr-un cuibar găsesc în mine ouă/ se vor coace/ mi-e teamă”
din poezia XII
„la trezire/ pe apa ochilor/ înghețat într-o coajă subțire/ aburul cald al inimii”
din poezia XIII
„am un prieten ce visează la o boală rară/ nu ți se pare un eșec să fim mediocri până și-n suferințe”
din poezia XX
„vedeți dumneavoastră stimați telespectatori/ poetului iceliță oamenii îi stau pe suflet/ ca o piatră ce-ți strivește/ strivește strivește/ pieptul”
din poezia XXX
„cel mai frumos e să mori pe banca din gară. În/ singurătatea aceea cuminte sufletul îți iese ca o matcă/ la împerechere.”
din poezia XLIII
„săptămâna aceasta trec prin lumina zilei murdărind-o. Se/ îndeasă o tristețe pe noi ca o pătură udă.
din poezia L
A treia și ultima parte a cărții, Liță a numit-o mystic blue, folosindu-se cumva tot de simbolistica numerelor, poeziile de aici având un titlu inițial ca prima citire și terminând cu a cincizeci și treia citire.
Poate că această parte conține cea mai dură poezie a lui Liță. Vizualul te lovește crunt în moalele capului, făcându-te să te simți, cu fiecare poezie citită, cum zice poetul “c-o râmă
tăiată mereu în bucăți de o sapă”.
Iată și câteva exemple din ultima parte a cărții:
„ce oameni buni uite dragă cum îi fac mortului cu mâna./ îmbrățișările din cimitir unii plâng/ nu poți ști niciodată motivele reale pentru care plâng oamenii./ moartea e ceva grav absolut de acord/ dar la modul direct nu avem evident motive de îngrijorare./ întotdeauna întotdeauna mor ceilalți.”
din poezia a patra citire
despre zile ne-zile și singurătăți
„vedeți/ de la o vreme te îndepărtezi/ nu te mai recunoști în cele mai recente fragmente de trecut/ de care îți aduci aminte/ ți se naște în cap apoi că semeni c-o râmă/ tăiată mereu în bucăți de o sapă”
din a douăsprezecea citire
despre locuire
„ca un păianjen ți-ai injecta veninuri în burtă/ lichide care să te descompună extrem de încet/ încât să reziști până la mântuirea din urmă”
din a treisprezecea citire
despre cei ce rabdă până la sfârșit
„dac-am înghesui licurici în mașina de tocat/ ar ieși o pastă fosforescentă/ cu care s-ar putea sclivisi realitatea”
din a șaisprezecea citire
omilie la un praznic împărătesc
„eu niciodată nu am omorât pe nimeni/ zicea el/ mereu am tras cu pușca în sus așa pe deasupra// și și întrebam eu// păi gloanțele mergeau cât mergeau/ și cădeau apoi prefăcându-se în bucățele de pâine”
din a nouăsprezecea citire
proză scurtă despre cumințenie
„și se petrece năuntru-mi o împuținare// spune-mi/ cine sunt nebunii aceștia din mine/ ce visează să treacă oceanul/ pe niște plute de ulm”
din a douăzeci și opta citire
despre o falsă ieșire în larg
„anii trec/ via moare/ gardul de spini se usucă/ pătuiagul putrezește de la atâtea ploi în picioare/ doar din momâie mai rămâne ceva/ cei doi pari goi puși curmeziș ca o cruce”
din a treizeci și șaptea citire
despre momâia ce păzește via
Categoric, cartea de poezie cum cade lumina, a lui I.C. Liță, lasă urme adânci în conștiința cititorului și nu are cum să treacă neobservată. Poate că singurul ei defect este dimensiunea, având 332 de pagini, iar noi știm cât de la repezeală se citește astăzi, când oferta este atât de bogată, însă puține dintre cărțile de poezie care s-au publicat în ultimii ani au atâta substanță și o scriitură atât de alertă, încât să te facă să vrei s-o termini și să te întorci chiar la multe dintre poeziile însemnate de-a lungul lecturii. Pentru fiecare dintre noi lumina poate cădea altfel și în o mie de feluri, însă ceea ce reușește I.C. Liță în cartea sa este să ne arate această lumină și să ne pregătească prin vers s-o primim. Să ne facă s-o conștientizăm, pentru că lumina despre care ne vorbește Liță nu este nici pe departe numai despre absența întunericului. Sau poate că și din perspectiva aceasta putem crea poezia: cum dispare întunericul.
Viorel Ploeșteanu
7 februarie 2025