Cufărul cu amintiri devoalate – Viorel Ploeșteanu

“Am citit cartea prietenului Viorel Ploeșteanu și n-am murit de râs (scuze că deschid așa, dar o să vedeți de ce am ales această formulă). Cartea este o colecție de amintiri așa cum o sugerează și titlul, o colecție de aprox. 40 de povestiri (unele apărute de-a lungul anilor și în revista „Itaca”) despre oamenii și locurile copilăriei sale îndeosebi, cu readuceri aminte de pe itinerariul tinereții autorului sau (mai puțin însă) cel al maturității. Mai mult de atât, eu am fost în acel loc mirific al copilăriei sale din Teleorman cunoscând o parte din oamenii deveniți, aici în carte, personaje. M-am îndrăgostit acolo chiar și de aceiași ochi încă tulburători din povestirea „Tu, cu ochii ăia ai tăi verde-crud’’ (atât de dulce, suav, curat scrisă) și în mod iremediabil de forța vegetală a acelui loc. Deci am călcat „Linia” cum s-ar spune în limbajul acestui scriitor, aproape denumind cu ea o alta „Zonă” de tip tarkovsian dacă privim încărcătura mistică ce îi este atribuită.” Emanuel Pope

Anul trecut am ajuns, după mulți ani, să-mi vizitez locurile copilăriei. Cum era și firesc, am fost să văd și Lacul Dogaru și pădurea minunată de unde izvora.

Coborând dealul dinspre sat, am fost puțin surprins să nu mai văd apa la baza lui. Mi-am spus că o mai fi secat și lacul nostru, mai ales că aici nu era matca lui firească, ci ajunsese (și rămăsese mai bine de vreo 20 de ani!) în urma inundațiilor din 1971.

În zilele bune, Lacul Dogaru să tot fi avut vreo 400 de metri din sat până la izvorul din pădure, așa că, nu mi-am făcut griji și am pornit într-acolo.

Pe măsură ce mergeam, inima mi se strângea. Iată, locul unde căzusem în gropan era acoperit acum cu iarbă. Nici urmă de groapă. Am mai mers ceva timp și am văzut locul unde era să se înece Nea Iancu. Uscat și parcă numai un pic adâncit. Acolo nici măcar iarba nu crescuse.

Am privit spre pădure și parcă începusem să nu mai văd limpede. Plaja nisipoasă, unde de atâtea ori jucasem volei cu fetele și ne bucuram de tresăltarea sânilor lor, nu mai era plajă. Era acoperită de bălării.

Locul unde purtasem cu vărul meu o luptă dreaptă, de la Dumnezeu pentru un pește lăsată, era acum un lan de porumb.

În pădure, se vedeau câteva buturugi, cu rădăcinile uscate deasupra pământului, ca niște picioroange înfipte în țărâna nisipoasă.

Am ajuns la coada lacului din pădure și nici urmă de lac.

Un cioban bătrân stătea pe o buturugă, trăgea dintr-o țigară fără filtru și păzea câteva capre.

Am stat amândoi să fumăm și mi-a povestit că Lacul Dogaru se formase în urma introducerii sistemului de irigații comunist, pe câmpurile de pe deal, de dincolo de pădure. După 1990, oamenii au distrus aceste sisteme de irigații, fiecare furând câțiva metri de țeavă. Luase și el vreo șase metri și, după ce tăiase țeava pe lungime, făcuse trocuri pentru apă la găini. Că, de, dacă nu mai era Colectivul, toată lumea avea dreptul să ia câte ceva.

„Bine și lacul? Lacul meu?!

„Păi, nu-ți spusei că nu mai sunt irigații?”

„Și izvorul? Că, doar avea un izvor.”

„Avea unul, dar a secat și ăla.”

Fragment din povestirea Lacul fără apă