Cel mai recent volum de versuri al lui Emanuel Pope, deși este un jurnal poetic petrecut în cele șase luni de “exil în izolare” undeva în Danemarca, pe coasta Mării Nordului, iar pandemia pare a fi tema centrală a cărții, nu este deloc așa, poetul pornind de la situația în care a fost prins pentru a cerceta căile neumblate ale propriului munte, clădit de-a lungul celor 50 de ani de viață.
“Pentru două săptămâni au închis
granițele.
Eu însă le deschid
pentru un timp de pace. Numai poezie!”
De-aici pornește aventura lui poetică și ajunge în aerul rarefiat al adevărurilor bănuite, însă prea puțin cercetate.
Cu acest volum, Emanuel Pope a închis o poartă în urma lui, evocând prietenii și întâmplări care i-au marcat viața, pentru a se putea desprinde și a-și încerca noile aripi poetice. Zborul lui arată altfel acum și, chiar de-ar fi ultima volută literară, ar fi prea destul să-l împlinească și să-l așeze într-un loc al lui între poeții semnificativi contemporani.
“Din lumea mea
trec în cealaltă. Deschid ușa
dormitorului.
Acolo șantier și cred că
am mai scris versurile astea
cel puțin o dată în viață.
Deja vu.
Se aud și pescărușii lui cehov.
Acel cineva care le dă drumul mereu
la minuta potrivită.”
El însuși simte această trecere, sau poate că o conștientizează chiar și ne-o semnalează discret. Împlinirea lui interioară, ca poet, se regăsește în poemul care descrie înfăptuirea unui act artistic în lumea reală, fizică, dar a cărui simbolistică este trecerea peste lucrurile mici ale vieții și ridicarea la un nivel superior, suspendat cumva peste timp.
Și chiar dacă poate părea, nu este îngâmfare, ci conștientizarea pasului făcut în devenirea lui.
“Un lucru care m-a mulțumit.
Am scos din umbra lucrurilor fără noimă
o arcadă și am arătat-o lumii,
cum altădată sculptorul scotea din
materia pietrei inerte
mișcătoarea ei gândire interioară
și o prezenta oamenilor. Nu e puțin lucru!
Bravo… mie!”
Desprinderea de lumesc este numai una spirituală, pentru că, altminteri, poetul aduce cu fiecare rând scris un omagiu vieții, cu încercările și bucuriile ei.
“Gata, m-am săturat! Îmi vine să-mi iau câmpii și să fug în lumea mare. Dar unde? Lumea aia mare de altădată pare acum toată “ocupată”.
E o glumă! În fapt mă simt excelent, ca o meduză. Dacă mă mișc pe spate știu că mă vor fascina mările de deasupra. Dacă mă răsucesc mă vor pasiona mările ce mă susțin din adânc cu abisul lor. Apoi mai sunt și cele lăuntrice și îndată mă simt bogat ca un Escobar fără să arunc nimic în foc. Cât spațiu pentru un corp atât de mic ca al meu! Cât spațiu, tot atâta libertate și fără ca acest lucru să fie neapărat împotriva cuiva. Absolut moral… și mă gândesc să-mi asociez starea aceasta cu un sentiment eficace, dar și cu un păhărel de whisky. Iubirea niciodată nu face figuri și mai presus de toate: nu diluează alcoolul. Să ne ținem sănătoși de viață!”
Nu ar fi poet acela care nu are îndoieli, care nu-și pune întrebări, care nu conștientizează stările prin care trece și care nu ar vedea, undeva cât de departe, eliberarea.
“(animal exotic de casă)
Ce dacă nu mă vizitează nimeni,
ce dacă stau în vitrina asta
în pereții căreia arunc cu vorbe,
ca un animal exotic?!
într-o zi, eu știu: tot voi fi liber!”
Emanuel Pope a găsit drumul. Sunt sigur că spiritul lui nu va lua o pauză de odihnă. Poetul nu cunoaște tihna. Cu siguranță însă, de-acum va privi mai detașat lumea, înțelegând-o altfel după experiența acestui volum de versuri. Și când te gândești că totul pornește de la dragoste!
Dragoste în timpul epidermei mele, autor Emanuel Pope, Itaca Publishing House, Dublin, 2020
Viorel Ploeșteanu