Romanul unei speranțe amânate – cronică

 

“Șapte pici, romanul Norei Maria Vasilescu, premiat cu locul I la concursul Ioan Slavici în 2016, acum reeditat la Itaca Publishing House, Dublin, se dovedește a fi un puternic roman document, într-o oarecare măsură istoric, într-o mai mare măsură social, transpunând prin tema aleasă sfârșitul unei epoci și trăirile personajelor, martori implicați, și continuarea, deloc cea așteptată, a evenimentelor din decembrie 1989.

Romanul se axează în jurul unui grup de prieteni, tineri intelectuali, chiar dacă de specialități diferite, care-și găsesc în întâlnirea săptămânală a jocului de bridge, prilej de refulare și chiar de planuri întru schimbarea unui regim opresiv, care venea în totală contradicție cu sentimentele lor cultivate spre cunoaștere și exprimarea năzuințelor. Pe tot parcursul cărții apar aceste semne, pe care generația mai tânără nu ar avea cum să le înțeleagă sau să le interpreteze cu acuratețe, fiind inadmisibile într-o societate normală, totuși, erau elemente definitorii ale regimului comunist, începând cu frigul și continuând cu frica, lipsurile, restricțiile, care toate împreună duceau la depersonalizare. Asta și urmărea comunismul, să fie toți ca unul și să nu gândească, pentru că de asta aveau grijă cei care puseseră stăpânire pe tot. Pe legi, pe resurse, pe servicii. Mai puțin pe suflete. Toate acele elemente care te aduceau în postura de sub-om, puteau fi definite cu un singur cuvânt: întuneric. Întunericul nu este expus în mod direct de autoare, deși ar fi putut să evoce întreruperea frecventă a electricității, însă le include pe toate celelalte elemente, pentru că în întuneric e frig; în întuneric apare frica; apare și restricția de mișcare, nesiguranța, orbirea. Astea toate erau comunismul, iar tinerele personaje ale cărții nu puteau accepta aceasta. Poate și de aici planul paralel pe care l-a ales autoarea în expunerea poveștii, unul, cel principal, axat în centrul Bucureștilor, în mijlocul bine controlat al Puterii, iar celălalt pe litoralul românesc, în zona de nord a stațiunii Mamaia, dar, mai cu seamă, în micul sat pescăresc 2 Mai, unde lipsurile nu sunt atât de prezente, unde e cald și luminos, iar întinderea ce părea nesfârșită a Mării Negre fiind imaginea cea mai grăitoare a libertății. Trebuia numai să intri și s-o iei.

Asta și aveau să facă tinerii, primind un puternic imbold din veștile venite de la Timișoara, prin intermediul BBC și Europei Libere, când s-au decis să împartă, la adăpostul întunericului (iată și partea bună a acestuia!), manifeste împotriva lui Ceaușescu și a regimului comunist.

Deși poate părea că se urnește greu în prima parte, poate și din cauza formației filologice a autoarei, care a dat prea multă atenție construcției poveștii după formatul didactic, în cele din urmă romanul te prinde și te ține aproape, te implică în acțiunea personajelor, care, cu fiecare pagină parcursă, par să capete o cât mai clară identitate, și, în cele din urmă, sfârșești prin a deveni una cu autorul, pentru că da, Nora Maria Vasilescu nu putea construi această carte numai cu puterea fanteziei. Nora Maria Vasilescu, deși nu o spune fățiș, este “acolo”, în miezul acelor lucruri și, câte puțin, în fiecare personaj. Mai mult în unul anume, dar să lăsăm o aură de mister asupra unor lucruri. Care autor însă, nu pune bucăți din sufletul lui în personajele sale?

Acțiunea romanului începe în ziua de 14 decembrie și se sfârșește în ziua de 24 decembrie 1989, așadar se referă strict la evenimentele din jurul și din timpul Revoluției. Sigur că s-au scris zeci, poate sute de mii de pagini despre acele evenimente, însă cei care au preluat puterea atunci au știut (că doar erau școliți în acest sens) să ducă lucrurile în derizoriu, să nu mai știe oamenii ce să creadă. Era și firesc să se întâmple asta, cei care i-au urmat lui Ceaușescu fiind tot unii dintre ei. Dintre cei împotriva cărora oamenii ieșiseră în stradă. Aici s-a pierdut Revoluția, în mai și în iunie ’90, când ticăloșii au învins încă o dată. Aceste lucruri reies și din epilogul cărții, când o parte dintre personajele cărții își găsiseră libertatea mult dorită departe de România, în State, dar cumva tot la malul unei ape ce părea nesfârșită, pe o plajă de pe care sufletul tău poate năzui spre oriunde. Chiar și spre România.

De aceea speranța personajelor cărții într-o viață liberă, chiar dacă înfrântă la un moment dat, nu este pierdută și pare a fi exprimată cel mai bine de tânărul de 20 de ani, Seb, copilul Danei și al lui Sebastian Petrescu, mort prin împușcare la Revoluție, după ce fusese torturat în beciurile securității. Apucase însă, să pună rodul iubirii în pământ fertil, speranța sa nefiind distrusă, ci numai amânată.”

 

Viorel Ploeșteanu (Irlanda)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *