Adrian Melicovici, dincolo de faptul că e scriitor, el însuși este un personaj. A scris deja mai multe cărți, unele dintre ele semnalate pozitiv în media, altele chiar premiate, cum a fost cu Secretul Uriașului 160, care a luat Distincția pentru Cartea anului 2015 – Diaspora, din partea Revistei Itaca Dublin, însă cred că va fi cel mai mare succes al său un roman autobiografic, dar numai dacă reușește să se recreeze ca personaj, nu ca omul Melicovici.
Pentru că spuneam despre Adrian că este un scriitor greu de încadrat în anumite tipare, nici acest text de însoțire a cărții sale denumită Șapte nu va respecta stilistica obișnuită, comparațiile cu alți scriitori, alte tipuri de scriere sau convergența cu repere dinainte stabilite, în care e musai să-l situăm pe autor și scrierea sa, altminteri nu ne putem justifica activitatea.
Deși ajuns la maturitatea deplină a eului său scriitoricesc, Adrian Melicovici păstrează stilul cu care ne-a obișnuit, frust, direct, de povestitor aflat în fața ta, așezat la o masă, vorbindu-ți despre o lume pe care o vezi zilnic, dar nu știai că ascunde atât de multe secrete, pentru că aici stă talentul scriitorului, să-ți deschidă uși de care nici măcar nu știai că există sau nu te-ai gândit să le deschizi.
Începutul romanului pare ușor încâlcit, un fel de haos căutat, care pare să ne sugereze momentul creației. Treptat, scriitura începe să se așeze, iar personajele prind contur. Autorul pleacă de la evenimente reale, în jurul cărora își construiește personajele, apoi povestea. Tema centrală a cărții pare a fi consolidată pe tsunami-ul din anul 2004, din Oceanul Indian. De altfel, acest tip de întâmplări sunt prinse în desfășurarea poveștii ca repere ale evoluției societății și ale erorilor care determină parcursul a milioane de vieți. Astfel vom găsi referiri la atentatele din New York asupra turnurilor gemene, la Uniunea Europeană, la pandemia cauzată de virusul SarsCov 19, dar vom descoperi și o incursiune în istoria Italiei, cu formarea statului italian, cu situația economică precară, lucru care a determinat o emigrație masivă, în special în America, vom afla despre începuturile Mafiei Cosa Nostra, despre înființarea fabricilor de mașini Fiat și Lancia și multe alte lucruri atestate documentar și verificabile.
Pentru că a venit vorba despre emigrare, autorul nu putea să nu se aplece serios asupra acestui fenomen social, el însuși fiind un emigrant, stabilit în Italia de ani buni, așa că majoritatea personajelor sale sunt sau au legături cu oameni dezrădăcinați, care și-au găsit, însă, forța interioară de a se ancora în realitatea unde au fost împinși să trăiască.
Totuși, în ciuda nenumăratelor catastrofe pe care le întâlnim pe parcursul povestirii, este ceva mai presus de toate acestea, ceva care ține lucrurile laolaltă, ceva fără de care lumea noastră ar fi pierit încă de la prima catastrofă, iar acest ceva este iubirea. Cartea lui Adrian Melicovici, numită Șapte, este o carte despre iubire. Despre iubire în toate formele ei, însă, mai presus de toate, despre iubirea totală, față de oameni, față de viață, față de planeta pe care trăim.
Ca o paradigmă, Adrian Melicovici folosește, la un nivel evoluat, mijloacele lui Neagoe Basarab din cartea acestuia Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie. Astfel, autorul și-a construit romanul în jurul unui jurnal ținut de bătrânul Tony și scris premeditat pentru a fi citit, în urma unei descoperiri întâmplătoare, de nepotul său, Andy. Acest jurnal se numește Șapte. De ce se numește așa, ne lămurește chiar autorul, prin cuvintele personajului Tony:
“Și mai am o dilemă, pe care trebuie să o rezolve nepotul meu, nu eu: de ce am pus acestui jurnal titlul ȘAPTE? De ce 7? Ce caută o cifră între atâtea povestiri și amintiri? Prima parte a răspunsului o voi da eu: dogma creștină. A, nu vă imaginați că sunt vreun bisericos înrăit ori că nu închid ochii până când nu îmi spun rugăciunea de seară. Nu sunt genul. Însă am ascultat voci și citit spețe din care știința a rămas bleagă, oricât de exactă s-ar dovedi ea. Noi, oamenii, suntem niște dezordonați, dar tot ce mișcă în universul acesta și în viața noastră are totul ordonat la sânge. De la mituri și până la adevăruri care se văd pe cer, cifra asta 7 apare în toată splendoarea. De la culorile curcubeului și până la cina pe care o servim, iar 7. De la anii de acasă și până la neputința științei, de numeroase ori 7.”
Romanul Șapte, al lui Adrian Melicovici, se vrea un document, în formă literară, lăsat posterității, pentru ca nepoții noștri, milioane de Andy care vor veni, să știe ce s-a întâmplat și să nu mai repete greșelile trecutului. Din păcate, acesta rămâne un idealism netratabil al scriitorului creator de lumi neîntâmplate, care prea puțin își are ecoul în mințile și sufletele celor ce vor fi, pentru că omul uită prea lesne ori nu învață nimic din greșeli. El crede întotdeauna că poate greși mai bine.
Totuși, dacă nu ar exista idealiștii, dacă nu ar exista binele și iubirea, nu ar mai exista nici lumea. Să mergem, așadar, pe mâna lor!
Așa cum romanul nu pare să aibă un început clar, nici sfârșitul nu este bine definit, autorul lăsând un suspans provocator, care te poate duce cu gândul că povestea continuă, ori de la sine, ori poate cu un volum doi.
Viorel Ploeșteanu